A fost dragoste la prima vedere. Fetița a mers fericită acasă și i-a spus mamei:
– Mămico, eu nu vreau să se termine niciodată școala!
– Ai să te plictisești în curând. Asta a fost doar prima zi, a spus mama zâmbind.
Doamne, ce frumoasă era mama, mai ales când zâmbea, avea ochii verzi și părul negru. Seara își despletea cozile, iar fetița o pieptăna și îi facea diverse coafuri. Erau fericite și râdeau amândouă. Pe lângă poveștile pe care i le citea, mama îi spunea și niște întâmplări de-ale ei, din copilărie:
– Mai spune-mi, te rog, de când erai tu mică!
Câtă răbdare avea mama! Numele i se potrivea perfect, o chema Lina, era așa de blândă , nu o refuza niciodată. Și avea un glas dulce, îi cânta de multe ori ”Hai, Dunărea mea” , ”Frumoși mai sunt ciobanii, când beau apă cu pumnii”. Acestea erau cântecele lor preferate. Fetița nu avea voce muzicală, dar cânta încetișor închipuindu-și că glasul mamei este al ei.
Bucuria primei zile de școală a fost umbrită un pic seara, când tata a venit de la serviciu. Tata era strungar la o fabrică mare, facea naveta la oraș, erau aproape douăzeci de minute de mers cu trenul. Lucra în trei schimburi, dar ea îl aștepta întotdeauna când venea de la serviciu. Pentru că niciodată nu venea cu mâna goală. Îi aducea dulciuri și uneori, iarna, niște gutui de la un coleg. Erau preferatele ei, parfumate, ușor degerate și moi. Alergă fericită să-și întâmpine tatăl, avea în mână ghiozdănelul cu abecedarul, aritmetica, caietele, creionul și guma puse într-un penar micuț de lemn:
– Am fost la școală, uite ce am primit!
Tatăl se uită atent, scoase cu grijă cărțile, caietele și penarul, apoi puse ghiozdanul jos și îl călcă în picioare nervos fără să spună un cuvânt. Fetița rămase nemișcată, nici nu mai clipea. Tata nu o certase niciodată, de lovit nici nu încăpea vorbă, nu o lovise niciodată și nici de atunci încolo nu a făcut-o, o iubea tare mult. Mama veni și ea, apropiindu-se încetișor. Se așeză în spatele ei și îi puse mâinile pe umeri. Amândouă așteptau fară să întrebe nimic. Ochișorii negri înotau în lacrimi.
– Am o singură fată, niciodată nu va merge la școală cu un ghiozdan de carton, pentru ea muncesc! Mama oftă cu ochii la cartonul făcut praf. Îl ridică de jos și plecă spre grădină. Tatăl luă copila de mânuță și plecară la magazine, unde ceru vânzătoarei cu un glas hotărât:
– Vreau un ghiozdan din piele, fata mea a început astăzi școala!
Fericirea umplu sufletul fetiței, l-a iubit întotdeauna pe tata cu un sentiment aparte. Mama zicea de multe ori că îl iubește mai mult decât o iubea pe ea. Dar era mulțumită de asta. De multe ori când își dorea ceva, o punea pe ea să ceară tatălui:
– Tătelule, a adus la magazin un material pentru rochie, frumos tare. Aș vrea să am și eu cu mama rochii la fel!
Tata râdea privindu-și fericit fetele și când lua leafa le aducea materialul.
Fetiţa nu a dormit toată noaptea de nerăbdare să meargă din nou la școală. Învățătoarea o așeză în prima bancă :
– Albu Veronel, treci lângă ea.
Începu apoi să îi așeze și pe ceilalți copii. Doi câte doi, fetiță, băiat.
Au început lecțiile, mai întâi cu bastonașe, liniuțe, oușoare. Cum ajungea acasă, Mara se dezbrăca și își așeza cu grijă șorțulețul pe spătarul unui scaun, să nu se șifoneze. Mânca repede și se apuca să își facă lecțiile. Din când în când, doi ochișori negri și neastânpărați aruncau o privire spre uniforma care aștepta cuminte o nouă zi. Se așeza la o măsuță mică și începea să înșire semnele din abecedar. Așa de tare strângea creionul, că o dureau degetele și se plictisea repede. Pe sub scaun, Cenușa, pisica ei, i se tot freca de picioare dornică de mângâieri. Atât aștepta și fetița, lăsa creionul și se ocupa de pisică. Aceasta trebuia să asculte tot ce se întâmplase la școală. Cum încerca să adoarmă, era trezită și trasă de codiță. Până nu încerca să o zgârie, nu scăpa din mâinile ei. Seara, când venea tata de la serviciu, începeau adevărate manevre de razboi:
– Uite cât mi-a dat astăzi de scris, nu mai pot, mi s-a umflat mâna și mă doare tare! Tătelule, nu îmi mai scrii și mie un picuț? Vezi, eu știu să le fac, uite ce bine le-am făcut pe astea!
Tata se uita la mâna micuță, la ochișorii negri care clipeau des, la gurița cu colțurile coborâte a supărare și nu rezista:
– Stai de pază, cum se apropie maică-ta, vii repede, iei creionul, și te apuci să scrii tu.
– Da, da, dar să scrii frumos, uite așa cum am scris eu până aici, se lumina deodată fetița.
Trecuseră astfel câteva zile. Mereu ceva nou ținea trează atenția Marei. Bucuria umplea sufletul ei de copil și era fericită alături de părinți, prieteni, doamna învățătoare și colegii noi.
Acum gândește că atunci a trăit cu adevărat în Rai. Adormea fericită în brațele mamei, în așternuturile mirosind a levanțică. Dimineața se trezea în miros de pâine caldă și întotdeauna lângă ea moțăia o pisică. Dar acum era fetiță mare, nu mai avea timp prea mult pentru ea. Oricâte ar fi făcut mama, tata rămânea eroul ei. Încă o întâmplare avea să îi demonstreze asta.
Trecuseră doar câteva zile de la începerea școlii. Clopoțelul sunase de ieșire și ceata de copii zglobii năvăliseră afară din curtea școlii. Doar ce făcuseră câțiva pași spre casă, că se porni o ploaie zdravănă care îi făcu să își caute adăpost care încotro. Picuri mari, reci și repezi veneau nemiloși din toate părțile. Își prinse colegul de mânuță și se retraseră sub streșina unei case. Era de fapt un atelier de cizmărie, construcția era înaltă și părea un adăpost bun. Se întoarseră cu fața spre perete și așa ținându-se strâns începuseră deja să râdă. Ploaia continua să cadă dar nu mai conta. Erau doi și se simțeau în siguranță. Nebăgată în seamă, ploaia încetă să își mai facă dansul. Încet, încet se retrase și o rază de soare mângâie fețele copiilor. Se întoarseră pe drum și începură să alerge prin băltoace. Deodată încremeniră amândoi. Se auzise un zgomot și pe asfalt zăceau de-a valma cărți, caiete, penar… Împreună strânseră lucrurile împrăștiate. Poate că momentul acesta a fost cel care i-a făcut să devină prieteni buni. Ce se întâmplase? Copiii se considerau la adăpost, își protejaseră fețele. Dar ghiozdanele statuseră în ploaie. Cel de carton al băiatului se desprinsese și căzuse pe jos, deschizându-se în timpul țopăielilor. Fetița își privi cu mândrie ghiozdanul. Picăturile de ploaie alunecaseră pe luciul pielii și el era neatins.
Se gândi fericită la tata. Și îl iubi și mai mult. Și mai mult deveni eroul ei.
Alături de ea mergea băiatul cu lucrurile în brațe. Nu era prea supărat. Știa că va primi un ghiozdan nou. Tatăl lui era un om de vază, electricianul comunei. Doar un băiat avea pe atunci. Nu era cazul să își facă probleme din asta. Dar ce copil se gândea pe atunci la grijile părinților? Copilăria curgea fericită și părea fără sfârșit.
”Mara” (1) de Virginia Pârvu
