Acea zi de martie nu prea părea să anunţe că va veni primăvara. În timpul nopţii ninsese mult şi drumurile erau înghesuite cu zăpadă. Tata spunea că e baba lui Barbony, berbecul, că prea behăia a iarnă în staul. N-am înţeles ce-i cu ”baba” lui Barbony, dar am înţeles când tata mi-a ordonat să trec la făcut cărare în curte, că doar nu era să aşteptăm primăvara să ne dea afară din casă.
A doua zi, răceala zăpezii a fost învinsă de puterea soarelui strălucitor, care ne privea mirat singur-singurel pe cer. Aşa că am mers fluierând spre grădiniţă.
La grădi’, clasa era mai luminoasă ca afară. După ce doamna Înger, educatoarea noastră, ne-a cerut să desenăm ceva cu primăvara, am pictat, scuzaţi, am mâzgălit tot felul de turturele şi floricele. Pe măsuţe, desenele noastre erau ca o câmpie proaspăt înflorită.
Titirez avea ”primăvară” şi pe nas, iar Verzica era galbenă de atâta soare pictat. Luluţa a desenat un copil hazliu cu un soare în braţe. Foarte frumos! Aşa de frumos încât Plângăcioasa a pufnit în râs. Ciudat. Ea plângea din orice. Ceva a bucurat-o sau râdea de desenul Luluţei? Nu ştiu, dar am râs cu toţii a bucurie.
Zburlita a desenat un om de zăpadă topit şi mi-a spus că seamănă cu mine. Am înţeles aluzia ”topit” şi m-am strâmbat zâmbind a îndrăgostit. Cât p’aci să fiu sărutat, dar ne-a întrerupt doamna Înger.
− Dragi copii! Voi ştiţi ce-i acela un mărţişor?
− Daaaaa!, am ţipat cu toţii în cor de parcă ştiam tot ce nu ştiam.
− Bravo! Mă bucur că ştiţi. Şi ce-i acela mărţişor, Tudore?, s-a auzit întrebat Titirez.
− Păi… E ca un mărţişor legat cu aţă roşie… Ceva frumos!
− Aşa e, dar ce simbolizează el, ştii?
− Ştiu eu!, am sărit cu mâna sus ca să răspund.
− Da, Licuţă. Tu sigur ne spui o poveste.
− Tot un fel de poveste, doamnă. ”Mărţi-mărţi-mărţişor, dăruit frumos cu dor!” Aşa m-a învăţat mama că se spune, atunci când dăruim un mărţişor. Mărţişorul este simbolul primăverii care ne anunţă să fim mai buni, să fim veseli, să iubim soarele şi natura, să iubim oamenii. Mărţişorul poate fi orice, o floricică, o inimioară, un căţeluş, nu contează. Contează dorul către cel căruia îl dăruim. Dăruirea e cea mai mare magie a mărţişorului.
− Bravo, Licuţă! Bănuiam eu că ai să spui ceva frumos. Acum vă dăruiesc şi eu ceva. Plecaţi mai devreme acasă, ca să aveţi timp să pregătiți mărţişoare pentru cei dragi.
Uraaa! De bucurie, nici nu i-am mai mulţumit doamnei. Toţi buluc la uşă.
Pe drum, Zburlita mă tot ischitea făcând aluzie la ce mărţişor am să-i dăruiesc. N-aveam niciun răspuns. De unde mărţişor? Am să o rog pe mama să mă ajute să fac unul. Ea ştie sigur.
Tot frământându-mă cum să o mulţumesc pe Zburlita, am ajuns acasă. Mama era la poartă şi se miră că m-a văzut mai devreme acasă. I-am spus de mărţişor şi a zâmbit.
− Bine, măi, Licuţă! Hai în casă la masă şi dacă nu găsim unul, te ajut să faci cel mai frumos mărţişor din lume.
Ce masă, ce mâncare! Nu-mi ardea de nimic. Gândul îmi era la mărţişorul pentru Zburlita.
Mama a tot răscolit prin casă, până a găsit o inimioară. Cam roasă ea, dar era drăguţă.
− Această inimioară este primul meu mărţişor pe care l-am primit de la tatăl tău. Iote şi cu tine că mi-am adus aminte. Îi prindem o aţă roşie şi una albă şi gata mărţişorul!
− Dar e cam veche, mamă. N-o să se supere Zburlita?
− Nu, pentru că îi mai dăruieşti ceva, un adevărat mărţişor, m-a încurajat mama zâmbind.
Şi m-a luat mama frumuşel, m-a pieptănat, m-a îmbrăcat ca de sărbătoare, iar pe bluza de sub hăinuţă, mi-a prins un şnur de mărţişor.
− Hai fugi! Te aşteaptă Zburlita. Şi nu uita să-i spui: ”Mărţi-mărţi-mărţişor…
− Ştiu mamă!
Am ieşit în curte, dar nu prea aveam curaj să ies la stradă, să merg la Zburlita. M-am uitat în sus la soare şi l-am prins zâmbindu-mi, iar toţi prietenii mei din curte, inclusiv Paul, păianjenul, mă priveau tainic încurajându-mă. Ce-o fi, o fi!
Pe stradă nu era nimeni. Când, surpriză! Zburlita era în poartă la ea ca şi mine. Mă aştepta.
Ne-am îndreptat unul către celălalt. Parcă eram roboţi, aşa la fix ne-am oprit faţă-n faţă. Ia te uită! Zburlita avea şi ea ca mine un şnur prins pe rochiţă. Cum, ce, de unde?, se răsuceau întrebările în mintea mea. M-am înroşit fără să vreau. Ufff! Ce greu era!
Căutându-ne prin buzunare după mărţişoare, ne-am fâstâcit şi am spus amândoi odată de nici nu ne auzeam:
− Ăăăă… Mărţi-mărţi-mărţişor, dăruit frumos cu dor!
În zăpăceala noastră am scăpat mărţişoarele pe jos şi ne-a pufnit râsul. Am înţeles amândoi ce magie se întâmpla. Mărţişoarele noastre eram noi înşine. Dar nu eram pe deplin mulţumiţi. Un sărut venit fără să vrem ne-a luminat dorul mărţişorului.
Pe jos, mărţişoarele noastre căzute, străluceau îmbrăţişate peste un ghiocel care tremura emoționat într-un petec de zăpadă.
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
