Celebra cântăreață italiană Milva, care a făcut epocă în anii ’60–’90 ai secolului trecut, a încetat din viaţă vineri, 23 aprilie 2021 la Milano, în vârstă de 81 de ani. Anunţul a fost făcut de fiica sa pentru Agenţia italiană de presă ANSA.
Adevărată legendă a cântecului italian din perioada lui de glorie, afirmată deopotrivă şi în teatru, Milva (Maria Ilva Biolcati) s-a născut în 17 iulie 1939 la Goro, localitate din regiunea Emilia-Romagna. Supranumită „Pantera di Goro”, grație alurii sale și „La Rossa” („Roșcata”, Milva având un superb păr roșcat), cognomene pe care le-a purtat în întreaga sa carieră, la 20 de ani, Milva câștiga un concurs vocal la care participaseră 7600 de cântăreți! Afirmarea a venit rapid, în 1960 făcând prima înregistrare pentru Cetra Records cu cântecul lui Édith Piaf, Milord, urmată în 1961 de primul album: 14 succese ale Milvei. Este anul în care debutează la Festivalul de la San Remo, obținând locul al treilea. Repertoriul lui Edith Piaf îi era foarte familiar, interpretându-l în manieră proprie. În 1962 concertează în Sala Olympia din Paris. Era prima cântăreață care avea asemenea îndrăzneală. Peste ani, în 1983 impresionează din nou cu cântecele lui Piaf, publicul și criticii find realmente surprinși de felul în care un interpret care nu era francez se apropiase de acest repertoriu. Este desemnată de criticii muzicali „cântăreața anului” (v. înregistrarea din concert cu Georges Moustaki).
În Italia și nu numai popularitatea ei era extraordinară de la începutul anilor ’60. Se clasase pe locul al doilea la San Remo în 1962, cu Tango italiano de Bruno Pallesi și Walter Magoni, discul cu acest cântec fiind pe primul loc în clasamentele italiene.
Al treilea LP, Da Il Cantatutto con Milva e Villa în care interpretează și melodia lui Ennio Moricone, Quattro Vestiti, este urmat de albumul de referință Le Canzoni del Tabarin – Canzoni da Cortile (1963), în care sunt reunite cântece ale anilor 1920–1930. Această preocupare pentru valorificarea unor melodii celebre de altădată, unele uitate va fi de altfel constantă. În 1965 îi apare discul Canti della libertà în care sunt incluse Marseilleza, La Carmagnole, cântec francez din timpul Revoluției, John Brown’ Song, cântecul spaniol Los cuatro generales și Fischia il vento, versiune italiană a cântecului popular Katiușa. Printre succesele sale s-a numărat Bella ciao, readus în versiunea originală (cântec de protest al lucrătoarelor din orezării, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, preluat cu text schimbat și devenit imn al partizanilor italieni în timpul mișcării de rezistență din anii 1943–45).
În 1965 Giorgio Strehler o invită pe Milva la Piccolo Teatro din Milano distribuind-o în montarea cu Opera de trei parale de Bertolt Brecht, alegere foarte inspirată care evidențiază calitățile actoricești certe ale cântăreței, nu greu de sesizat și din interpretarea sa muzicală. Milva se impunea nu numai prin trăsăturile vocale aparte (muzicalitate deosebită, voce puternică, timbru mai degrabă de mezzosoprană, dar cu ambitus amplu, intonație și frazare fermecătoare, dicție perfectă, nuanțe reliefate cu măiestrie), ci și prin prezența scenică. Era, într-adevăr, un adevărat spectacol, cântând și evoluând pe scenă cu o naturalețe de invidiat. Marile ei succese timp de trei-patru decenii, discografia impresionantă, turneele pe scene europene și de pe alte continente ar ocupa câteva pagini bune. Am numărat nu mai puțin de 71 de albume de studio, în mai multe limbi (italiană, franceză, germană) la care se adaugă numeroase albume live, înregistrări video ș.a. A abordat stiluri diferite, de la cântecul liric la cel în ritm alert, de la tango la șansonetă, de la melodia de café chantant la cântecul satiric (un mare succes al interpretei a fost Uomini addosso de Roby Facchinetti și Valerio Negrini, San Remo, 1993, de-a dreptul extraordinar în varianta cu orchestră mare) sau la interpretarea cu valențe de muzică de operă (Caruso de Lucio Dalla).
Milva și-a anunțat retragerea din cariera artistică în 2010 după o jumătate de veac pe care a marcat-o printr-un stil inconfundabil, o muzicalitate și o teatralitate în interpretare în cel mai bun sens al cuvântului.
Cu Orchestra di Senza Rete, Napoli, dirijor: Pino Calvi
La Filanda, versiune italiană a cântecului Amáliei Rodrigues, É ou não é
Cu solo de saxofon bariton
