”Minunea dorului de părinţi” de Lică Barbu

468
Lica Barbu proza scurta pentru copii leviathan.ro

proza scurta leviathan.ro logo– Tudoreee! strigǎ bunica din bucătărie. Vezi că sună telefonul!

Eram pe pridvor, la întâlnirea din fiecare seară cu cerul. Desenam în gânduri poziţia stelelor cu chipuri de oameni, le potriveam într-un joc al luminiţelor, le schiţam cu privirea forme de personaje din poveşti şi asistam la propriul meu spectacol imaginar. Toate chipurile dragi mie se derulau în imaginile stelare, trecând din una în alta… Primele chipuri erau ale mamei şi ale lui tata, plecaţi la muncă în alte ţări, bunica venea din depărtări, de la distanţe mari, dar peste toate, o imagine mă copleşea la fiecare conturare ale chipurilor. Apărea instantaneu şi dispărea, risipindu-se în neant. Nu foloseam multe steluţe, doar două. Ca doi ochi sclipitori ce-mi săgetau inima. Chipul drag al unei fete apărea spontan în gândurile mele. Era doar o iluzie sau gândul ei mă căuta în cer? Eram plecat cu mine în gânduri când a strigat bunica. Când am auzit cuvântul ”telefon”, am sărit nerăbdător. Cât pe ce să se închidă, dar l-am prins la timp. Era tata. Mă anunţa că într-o oră este acasă, iar mama este pe drum. Am alergat la bunica în bucătărie şi am sărutat-o prin surprindere. Când a auzit ce ”musafiri” vin, nu mai ştia ce să pregătească. Voia să facă tot şi de toate. Dar cum să vadă ce să facă dacă ea avea ochii în lacrimi? Se tot ferea să nu o văd. Of, bunica asta! Plângăcioasă din orice. Aşa că i-am sărit în ajutor. Şi la gătit, şi la curăţenie. Nu am apucat să fac mare lucru pentru că tata, na!… m-a păcălit. A venit în cinci minute. Nu m-am supărat. Păcăleala lui m-a făcut şi mai fericit. Am ţopăit de bucurie. Bunica parcă ar fi ştiut. Când a intrat tata pe uşă a scos din cuptor o plăcintă cu bostan, bine unsă cu miere de albine. Nu am apucat să spun ”Mmmmmm!” şi nici să felieze bunica plăcinta, căci pe uşă a intrat şi mama. Mamăăă, ce m-au păcălit! Ce bine ar fi fost să fiu ”păcălit” în fiecare seară? Mă fac şi eu că nu ştiu. Ne-am îmbrăţişat toţi trei, iar bunica şi-a şters lacrimile, aşa, ca de sfârşit de tablou al revederii. Mai greu era pentru mine să le şterg. Curgeau în continuu.

Lică Barbu
Lică Barbu

– Şi acum, surprizăăă! anunţă tata misterios. Dragă Tudor! Eu şi cu mama ta ne-am gândit, pentru că tot eşti în vacanţă, să venim acasă câteva zile pentru a merge împreună într-o călătorie.

 – Unde? Unde o să mergem, tată? l-am întrebat cu sufletul la gură.

 – Vom merge acolo unde nu a fost nimeni, niciodată, acolo unde nu a călcat gând de om. Agenţia de turism Cudor, ne-a oferit, în urma unui concurs de bileţele cu gânduri visătoare, un premiu în bilete de călătorie valabile toată viaţa. Sunt multe locuri fantastice unde doar visele ajung. Trebuie doar să ţi le imaginezi!

– Înseamnă că biletele sunt fermecate, trag şi eu o concluzie.

– Magia lor începe din inima noastră. Dacă o dorim, aventura imaginaţiei noastre devine fermecată, ne poartă spre lumi, dincolo de lumea reală. Trebuie doar să ne iubim, să ne fie dor de dorul nostru, toată lumea lumilor să treacă prin noi, îmi răspunse mama mângâindu-mi părul. Hai! La culcare. Mâine la prima oră zburăm spre tărâmuri fermecate, fără graniţe… Ia!.. Sssttt! Auzi, Tudore?… Se aud paşii călătoriei. Pâş-pâş, pâş-pâş!… Îi lăsăm să treacă şi mergem după ei.

Uraaa! Era prima călătorie din viaţa mea, prima excursie misterioasă, prima aventură în necunoscut. Cât de necunoscut? Şi de ce spunea tata că nu a călcat gând de om?… Şi de ce spunea mama că e fermecată?… Şi de ce?

Greu am adormit. Sute de întrebări îmi ţineau ochii mari, aţintiţi în tavan. Liniştea nopţii mă ajuta să aud paşii călătoriei. În geam bătea încet dorul de viaţă, de libertate. Visul începuse înainte să adorm.

Dimineaţă, m-am trezit brusc cu iluzia că am dormit prea mult şi ratasem plecarea în excursie. Nici măcar nu se luminase bine. Am răsuflat uşurat şi m-am întors pe partea cealaltă. N-am apucat să închid ochii la loc şi am sărit din pat speriat. Aerul din cameră era galben, apoi portocaliu şi tindea să treacă în albastru. Când mă mişcam, culorile se unduiau, intrând una în alta. Apăreau nuanţe noi. Am crezut că a luat foc ceva şi dau să strig la mama.

Uşa s-a deschis acoperându-mi strigătul. În prag erau mama şi tata.

– Nu te speria! Sunt gândurile tale. Fiecare stare sufletească a ta are culoarea ei, m-a liniştit mama. Hai, pregăteşte-te! Plecăm într-o clipă. Ploua în mine cu emoţii de bucurie. Aerul s-a colorat în roşu aprins.

– Şi bagajele? întreb nerăbdător.

– Sunt gata de mult. Ale noastre, chiar de demult. Rucsacul sufletului tău e plin cu de toate, mă lămuri tata zâmbind.

Aerul se nuanţă în albastru ceţos. Tata a înţeles şi continuă:

– Un fir de vis într-un ghem de speranţe, o busolă a pasiunilor în drumul tău, un amnar fosforoscent pentru scânteia copilului din tine, o lacrimă a fericirii trăirilor din cupa dimineţii, ca să te trezeşti pur şi curat, o lanternă magică cu lumina stelelor şi o lupă fermecată, pentru a vedea ce nu văd alţii. Toate le-am aşternut pe o pătură zburătoare ţesută din dor de casă.

– Ce de minunăţii, tată! Am toate bogăţiile lumii într-un bagaj. Ce-mi mai trebuie? Cu ce plecăm? Cu autobuzul, cu trenul? Şi unde mergem mai întâi?

 – Am plecat deja! Gândurile tale ne-au îmbarcat pe corabia Vreau să zbor şi aşteaptă comanda ta de plecare.

– Unde mamă?

– Ghidul eşti tu. E călătoria ta.

– Atunci, toate pânzele sus! Tot mai sus! Cap compas, Ţara de Aer! E ţara care m-a întâmpinat dimineaţă cu culorile ei. Acolo vom merge.

M-am concentrat spre imagini cu pământuri setoase de visuri, cu linişti netede de gânduri. Şuvoaie de culori se mişcau într-o sferă de aer, absorbind dorinţele mele. Emoţia plecării a nuanţat gândul aerului cu un orange intens, fierbinte.

Mama a tras perdeaua ferestrei şi prima rază a soarelui s-a contopit cu sfera. Impactul a pulverizat în aer o ploaie de lumini. Eram plini de plecări şi mii de începuturi ne atrăgeau spre aventură. La drum, Visule!

licută pe racheta lica barbu
Desen de Lică Barbu

Niciun obstacol nu ne stătea în cale. Alunecam prin pereţi, prin copaci şi frunze, prin Liza, căţeluşa mea dragă, care privea blând spre noi cu regret că nu e pe corabia noastră, prin ochii liliacului de la poartă, parfumat cu înțelegeri. Traseul călătoriei era stabilit de curenţii din aer spre drumul Nicăieri şi Oriunde. Ghidul meu mă conducea spre înălţimile Ţării Aerului. Primul popas a fost pe Norul Solitar. Un mic dejun cu roua zorilor îndulcită cu nectar de zăpadă şi trei porţii mari din untul norilor, uns și el cu sărutul dimineţii, ne-a remontat spre un alt drum prin Ţara de Aer. Mama şi tata se bulgăreau cu puful norului, iar eu făceam tumbe ca un paraşutist chemat spre pământ. Mă lăsam să cad până la firul ierbii şi apoi ţâşneam spre ozonul izvorât din mantaua verde a  planetei. Acolo, sus, ameţeala dulce a înălţimilor îmi dădea să gust din priveliştea omenirii şi a leagănului vieţii, Pământul.

Ţara de Aer primea în ea trăirea unui unic univers: viaţa, geneza iubirii dintre praf de stele şi lumină. Trecea prin Ţara de Aer ca o certitudine a energiei divine din Eternitate. De acolo de sus, Măria Sa Aerul mă elibera de întrebări şi-mi condensa timpul la o clipă a cunoaşterii.

Am vizitat Grădina Brizelor şi ne-am oprit să luăm câte o gură de aer din Adevăr. Dinspre Pământ se ridicau în spirale curenţi de aer cu miresmele vieţii. Erau multe izvoraşe unde te puteai adăpa cu aerul răbdării, aerul înţelepciunii, aerul demnităţii şi al bunului-simţ. Cel mai căutat de turişti era izvorul cu aerul iubirii, dar acolo trebuia să rosteşti cuvintele magice ,”mulțumesc”, ”te iubesc”, ”te rog”, ”iartă-mă”, ”te iubesc”. Puţini aveau curajul să o facă… şi cât de simplu era! Ne-am purificat cu fiecare moleculă de aer. Plus că mama şi tata tot sorbeau, culmea, din izvorul cu aerul copilăriei. Copii, ce vreţi!

Ne-am cazat la hotelul Vânt de Seară. Recepţionerul, un pescăruş cu ochelari din corali, ne-a oferit cheile cerului. Am adormit plutind spre Nu ştiu unde cu privirea spre bolta înstelată. Era magic. O melodie din constelaţiile Fără Nume ploua peste noi, mângâind pleoapele catifelate a lumii orfeice.

Deodată, un tunet ne-a zguduit somnul ceresc. Nori mari şi negri se roteau în jurul nostru. Aerul devenise violet. Electricitatea aerului vibra în corpurile noastre. Râuri de luminiţe albăstrele treceau prin noi, făcându-ne trupurile fosforescente. Totul era vibrant. Ca un masaj cosmic în evoluţia Universului. Primeam energie. Un fulger de lumină tăie câmpul cerului drept prin noi. Am fost prinşi în braţele luminii. Miliarde de fotoni cu miros de ani lumină s-au contopit cu noi în drumul Nu Contează presărat cu cristale de Nu-mi Pasă. Ştiam unde duce drumul fulgerător. Spre Ţara de Foc. Timona corabiei se rotea ca un ceasornic după gândul meu. Visul continuă!

Am pulverizat zăpada de pe crestele Alpilor în fulgi de păpădie şi am străpuns uriaşul Everest care zâmbea complice la visul oamenilor porniţi să-l învingă.

În dreptul meridianului zero, firul fulgerului împreună cu pasagerii săi s-a înscris pe o orbită de bun venit în ţara curcubeelor. Culorile ne dirijau într-un carusel al Pământului, zvâcnind în spectrul luminii, către poalele planetei, Antarctica. Impactul cu gheaţa polară ne-a îmbrăţişat dorinţa de aventură intrând pe poarta unei alte lumi, spre centrul întregului.

Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

Toată coaja de lut cu elementele vitale trecea prin noi, pentru că eram noi. În această întrepătrundere de gânduri în gânduri, timpul nu exista. Exista locul în care am ajuns. Locul liniştii absolute. Dacă vorbeai, nu te auzeai. Doar gândurile vorbeau, comunicau pe unde clare, precise. Recepţia le colora libertatea. Aerul interior al vieţii era de un galben pur, inocent. Peste liniştea liniştilor adia un miros de lumină caldă, pufoasă. Era Paradisul-geamăn al Paradisului din cer. Flăcări ţâşneau din toate, din aer şi din flori, din forţă şi extaz, din ochi şi din idilă, din carte şi din cântec, din stâncă şi din mare, din dor şi iar din dor… Corabia Vreau să zbor a ancorat la malul unei mări roşii ca sângele, unic şi pur. La orizont, cerul unui gălbenuş situat în aşteptarea genezei se pregătea la impactul cu marea. Trei sori îşi perpetuau mişcarea. Unul la un trecut uitat, unul la un viitor neîntrebat şi unul la un prezent-prezent, lovindu-ne în plin cu culoarea frunzei de toamnă târzie. O lună singuratică, portocalie, mare şi ciupită de vreme, ignora timpul prin neclintirea ei. Călcam lovind jucăuş nisipul roz al mării sângerii şi la fiecare pas săreau licurici în picături de foc. Nu ne ardea, nu ne topeam, nu ne era foarte cald – nu ne era teamă. Un pescăruş din flăcări de mare, actor în planări, ne-a salutat razant cu zâmbetul nostru.

Ne-am cazat la hotelul Focul Iubirii, cel mai îndrăgostit hotel din Ţara de Foc. Recepţionera, o torţă blondă de nestins, era înflăcărată în alte gânduri. Ne-am luat cheile incandescente ale inimii şi am urcat cu liftul de jad spre fericire. Un duş făcut în scântei aromate cu miresmele soarelui în răsărit m-a topit în gânduri. Eram îndrăgostit. Focurile iubirii îmi pictau în jocul lor chipul drag pe care mi-l doream. Întind mâna să-i mângâi buzele şi dispare în mine. Mă ardea aşa de intens, încât o explozie era iminentă. Dorinţa, pofta de iubire, miresmele teilor îndrăgostiţi, mocneau în mine ca într-un vulcan, gata de descătuşare. Era clipa fără timp. Focul din mine mi-a furat gândurile şi le-a pulverizat într-un vârtej de flăcări mistuitor. Un sunet melodic trimis de Nimeni de Undeva într-o suavă vibraţie a Focului intra în fiecare unghi de roză al sufletului.

Şi atunci, s-a întâmplat. Am explodat. Particulele noastre, într-o geometrie perfectă, au intrat în suflul exploziei. Inerţia culorilor, ameţitor de dulci, ne propulsa într-un şuvoi de lavă către Dincolo de Noi. Rămas bun, Ţară de Foc! Visul meu ţi-a luat o scânteie, ca suvenir. Am ţâşnit printr-o supapă a zâmbetului incandescent al Pământului. Mii de artificii au trasat dungi în aerul planetar şi am căzut ningând cu petale de foc, într-un izvor de apă nesecat de începuturi. Ne-am rostogolit pe firul apei, printr-un susur de pace, lin, în afunduri, într-un lac. Lacul Înţelegerii. Picături mari de chemări din depărtări, au surâs în întregirea noastră. Ne-am întrupat, ne-am regăsit. ”Bun venit în Ţara de Apă!” suna în mine un gând călător. Lacul Înţelegerii ne-a oferit găzduire pentru un timp liniar fără final, ne-a ospătat cu umezeala valurilor tremurate de aripi în zbor, cu transparenţa apei la răsăritul soarelui, cu lin şi iarăşi lin de apă surprinsă în unduiri de cercuri galactice. Curentul traseului călător ne-a plimbat prin lac, spre o cădere în filmul amintirilor, inevitabilă: Cascada Chemărilor. Călătoream cu noi spre noi, în dorinţa unei regăsiri de aduceri-aminte, în clipe de minuni, stigmatizate în fiecare respiraţie de dor presărat cu lăcrămioara unei priviri părinteşti, cădeam în noi.lica barbu carte

Ţara de Apă nu ne oferea cazare, nu avea locuri de distracţie, nu oferea puncte turistice de interes. Era un ocean de chemări şi căutări, era apa din noi, eram noi. Noi aveam la îndemână ceea ce ne doream să ni se ofere. Aveam puterea apei de a ne oferi singuri dorinţele ce mocneau de la primul joc copilăresc, ca un impact de jet de apă rece în plinul unui suflet cu sorb la trăiri fericite.

În torentul apei pornit cu noi, spre recunoaştere, graniţele unei despărţiri se conturau ca fisurile unui pământ sărac de apă. Echilibrul se voia impus.

Cascada Chemărilor ne ducea pe drumuri de apă diferite. Din prea multă bucurie, din prea mult extaz al atingerilor celor dragi, din prea multă iubire pentru sângele dorului familial, din mine pentru ai mei în eternitate, din prea multe îmbrăţişări părinteşti, apa voia tributul unui echilibru. Era legea Universului. Am fost purtat de curenţi aleşi să mă conducă prin Fluviul Uitării. Am ţinut ochii deschişi spre cer, privind două stele de ţinere minte: Mama şi Tata. Cu imaginea lor am ajuns într-o mare, în plină furtună de gânduri. Corabia mea abia ţinea piept despărţirii. Un val imens m-a doborât de la timona ceasornicului meu conducător, coborând lin spre fundul mării. O mână caldă m-a mângâiat purtându-mă spre mal şi o voce din adâncuri mi-a şoptit adevărat:

– Tudore, mamă! Hai că-i târziu! Noaptea e răcoare şi ai să răceşti… Vino să guşti o porţie de plăcintă de bostan caldă. Apoi, mergi în patul tău. Ţi l-am pregătit.

Bunica mă ajuta să revin în cunoscut. Am privit cerul. Cele două stele erau la locul lor. Am mers în cameră şi am verificat telefonul. Nu sunase nimeni. Am adormit repede pentru a continua visul, să rămân acolo pentru totdeauna.

 Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.