Cinci…
Un text de referință despre mitocanul român
Nicolae Manolescu i-a făcut cândva mitocanului, în România Literară, un fel de portret generic exemplar. El scria că mitocanul român de acum două veacuri continuă să fie un subiect de actualitate, care merită din plin o fiziologie. Trăsăturile caracteristice ale mitocanului sunt date chiar de bogata sinonimie a cuvântului. Înainte de toate, afirma el, mitocanul este un individ prost-crescut. O uriașă prăpastie se cască astăzi între generații, pe cei șapte ani de acasă nu se mai poate conta. Proasta creștere devine o trăsătură caracteristică multora dintre cetățenii țării. Mitocănia nu mai e apanajul unei singure categorii, e o trăsătură universală: oameni simpli, țărani sau orășeni, intelectuali, politicieni. Deosebirea constă în faptul că nu toți mitocanii au posibilitatea să-și expună public mitocănia. Există, așadar, mitocani între ei și mitocani pentru toți.
Nicolae Manolescu vorbește și despre mitocanul de la baza societății, cel fără pretenții, cel care „râgâie satisfăcut după ce mănâncă, se scobește în nas, vorbește tare, bate cu pumnul în masă ca să-și impresioneze nevasta și copiii. La feminin, mitocanul e țața tradițională, mahalagioaica, cața din piață sau de la televiziune”. Apoi, este mitocanul intelectual, e „semidoctul clasic, categoric în opinii, sigur că știe chiar și ce nu știe, inapt pentru dialog, iliberal în convingeri, crezându-se patriot fiindcă se bate cu pumnul în piept, uzând de simbolurile naționale ca de bunurile proprii, e ahtiat după funcții și bani, petrecându-și vacanțele în locuri exotice”. Când a scris astfel, marele critic nu apucase să-i vadă pe auriții și șoșociții de azi…
Mitocanul român e, în general, iubitor de vorbe goale, faptele nu sunt domeniul lui de preferință, adoră să țină discursuri la televiziune, chiar dacă nu are nimic de spus sau chiar dacă ceea ce spune este perfect idiot. Cel mai rău nu stă atât cu retorica, cât cu gramatica și cu ortografia, mai ales când își „pune pe blog” inepțiile. Carența ideilor e la fel de mare precum carența verbală. Singurul lucru care îi reușește, din când în când, este să înjure și să insulte, dar fără brumă de talent, trivial, murdar, josnic.
Mitocanul e, peste toate, un mincinos și, la originea a tot și a toate, mitocănia este proasta creștere, din cauza școlii precare și a unei pedagogii familiale insuficiente. Mitocanul român pare să fie etern și fascinant, el este corpul străin care se cuibăreşte în existenţa aproapelui, fără a se mulţumi cu atât, el îşi propune să rămână în viaţa lui, dar în acelaşi timp să se lăţească în a ta. Mitocanul îşi adjudecă totul şi nu restituie nimic, el ia aerul celor din jur, vorba din gura interlocutorilor şi piuitul martorilor. „Când un mitocan clefăie sau îşi suge măselele, e banal, când stă cu şapca pe cap în biserică şi trimite sms-uri, e previzibil, când se crăcănează în fotoliul cafenelei, cu lopata spânzurând pe umărul păpuşicii colagenate de alături, e inofensiv”. Hei, dar când stă în jilțul din palatul aurit, cu miros de telemea veche? Și de zer…
Un mitocan discret? Nu s-a pomenit aşa ceva, e o contradicţie în termeni, ca o cascadă care stă pe loc. Reţeta performanţei în mitocănie presupune două ingrediente de bază: gesticulaţia luxuriant-euforică şi vorbitul bolovănos-cazon, „la do de sus. Surdina e un capriciu impardonabil, iar cumpătarea e o nerozie despre care nu merită discutat. Mitocanul nu se infiltrează, ci năvăleşte, un asemenea om nu te irită prin ceea ce face sau spune, ci prin felul în care gesturile, vorbele sau faptele lui stau streaşină trecerii tale prin lume”.
Scuzați apelul mai amplu la ideile marelui critic, dispărut de curând, dar acesta e adevărul crunt, mitocanul îşi trăieşte condiţia prin raportare la cei din jur şi, alegând drept instrument de lucru sfidarea, îţi împinge uşa vieţii cu un umăr bine proptit, fără să bată, intră, se instalează comod, exasperarea ta este succesul lui. Când te răzvrăteşti – tacit, fiindcă pe faţă nu prea ai curaj – şi îţi spui „în fond, e viaţa mea”, mitocanul ţi-o întoarce imediat: „S-o crezi tu, bă!”.
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
