Se apropiau sărbătorile de iarnă. Dom’ Profesor, un pensionar ce locuia într-o garsonieră la etajul zece, se tot frământa mergând prin casă, cum se va descurca cu cheltuielile ce vor veni năvală de sărbători. Pensia lui mică abia îl ajută la facturi şi medicamente.
Privind spre biblioteca lui imensă, cât un perete, plus stivele de cărţi şi reviste rânduite pe jos, îi veni o idee.
”Eu ce fac cu ele?… Le-am citit pe toate. Mâine-poimâine mă duc şi se vor risipi. Copiii nu le vor, de cinci ani nici nu mi-au mai călcat pragul… şi nici nepoţii. Au internet… ce le mai trebuie cărţi prăfuite?… Nu e mai bine să le vând?… Cum să le vând? Ce am? Am înnebunit?… O «comoară» se păstrează şi se dăruieşte altor generaţii, nu se vinde… Cred căăă… Da! Aşa voi face.”
A doua zi, Dom’ Profesor şi-a umplut doi saci cu cărţi, plus două sacoşe mari de rafie, i-a cerut cu împrumut un cărucior şi o masă pliantă lui tanti Zamfira, vecina lui, care vinde ciorapi la colţul străzii şi a plecat încărcat pe străzi, căutând un loc pentru acţiunea lui. Era în ajun de Crăciun. A găsit un loc mai retras pe o stradă principală. S-a organizat repede şi pe măsuţa pliantă a aşezat câteva cărţi şi un anunţ pe care scria: ”Cerşesc pentru a supravieţui. Pentru fiecare om milostiv, voi dărui o carte. Crăciun fericit!”
Oamenii treceau, priveau miraţi la anunţ şi oprindu-se la acest cerşetor inedit, fie că luau sau nu o carte, dăruiau un bănuţ sau o bancnotă de un leu. Dom’ Profesor era bucuros că stocul de cărţi se subţia, iar buzunarul se umfla. Nu conta suma pe care o primea şi nici valoarea cărţii pe care o dăruia… Le dăruia la rând, necondiţionat. Doi tineri i-au dăruit o bacnotă de un leu şi au primit o carte. După câteva clipe s-au întors şi au repetat gestul. Dom’ Profesor a înţeles. Au primit cinci cărţi, Dom’ Profesor refuzând să le ia bani. Era bucuria lui că este primit ceea ce dăruieşte. Spre seară, lumea s-a rărit. Mai avea un sac cu cărţi. Să se întoarcă acasă cu ele, nu prea se potrivea cu planul său. A dat jos anunţul şi dăruia gratuit oricărui trecător interesat o carte, două… A mai rămas o carte: ”Poveşti nemuritoare” de Petre Ispirescu, cartea lui de suflet din copilărie. Ce bucurie! Tocmai, cartea lui preferată. E o minune! gândi el fericit. Când era aproape de plecare, a apărut în faţa lui un biet om. Acesta l-a văzut cu cartea în mână şi cu glas milostiv i-a cerut: ”Îmi dai mie cartea aia?” Dom’ Profesor l-a privit surprins. Era un om bătrân, îmbrăcat cu haine rupte, vechi şi în picioare avea cizme de şantier, pline de noroi. În mână avea un toiag din lemn rupt dintr-o scândură, iar pe piept, legat cu o sfoară, avea un carton pe care scria: ”Ajutaţi-mă!”
„Eu sunt Moşulică! Aşa mă strigă lumea. Îmi dai sau nu-mi dai?”
Dom’ Profesor nu a stat pe gânduri şi i-a dăruit cartea… apoi, privind omul sărman din faţa lui, a scos din buzunar un pumn de bacnote şi i le-a dăruit. I-au mai rămas şi lui câţiva bănuţi. Îi erau de ajuns. Moşulică a dispărut pe stradă în întunericul ce se lăsase, printre fulgii de nea…
Abia acum a observat că începuse să ningă ca-n poveşti. A plecat spre casă lăsând urma paşilor acoperiţi iute de omătul venit din cer. Fulgii de nea erau calzi şi pufoşi.
Pe drum, Dom’ Profesor dărui unor copii colindători, care-l înconjuraseră, ultimii bănuţi din buzunare… ”Am să mă rog de tanti Zamfira pentru o juma’ de pâine. Am să-i spun că am uitat să cumpăr… şi cu restul de margarină, mă scot. Voi cina boiereşte… Miţu, motanul meu, va fi fericit mâncând odată cu mine.”
Ajuns la scara blocului, urcă pe scări. Liftul era mereu defect. Obosit şi gâfâind, deschise uşa garsonierei. Obişnuit cu întunericul lui, din economie, a rămas din plin surprins că garsoniera lui era inundată de o lumina puternică. În mijloc, masa era plină de bunătăţi culinare, iar un trandafir galben colora masa. Cum, cine?… Nu înţelegea. De după colţurile camerei au apărut unul câte unul: fiul lui, Ion, fiica lui, Lenuţa şi nepoţeii, Ştefan, Dora şi Tania… S-a aşezat liniştit pe scaun şi le-a spus copiilor: ”Hai, copii! Veniţi la masă!”… de parcă de o veşnicie aştepta clipa asta. S-au îmbrăţişat de bun găsit, ştergând în fugă câte-o lacrimă.
”Cred că tanti Zamfira m-a pârât. Şi totuşi, prea repede. Am să o anchetez după sărbători” se frământa a concluzie Dom’ Profesor. Nepoţeii aveau ochii mari, nedumeriţi. Cine e moşul cu ochii aşa de blânzi? ”Ce nepoţei frumoşi am!”, îşi spuse, şi mai nedumerit, Dom’ Profesor. Ce minune? Cum? De unde?… Plutea o magie fără cuvinte. În plină nedumerire, sună soneria. Fuguţa la uşă. În prag era un curier. ”Aveţi un cadou!”, spuse repezit un tânăr drăguţ, îmbrăcat specific unei firme de curierat. Dom’ Profesor a semnat de primire pacheţelul şi a desfăcut cu nerăbdare fundiţa simbolică. În pachet era cartea lui de suflet pe care o dăruise lui Moşulică: ”Poveşti nemuritoare”. Sub copertă, două bancnote de cinci sute de lei şi un bileţel scris caligrafic:
”Minunea eşti tu, prin dăruirea ta. Cartea pe care ai rupt-o din sufletul tău pentru mine, ţi-o înapoiez să o citeşti nepoţilor. E a ta şi a ta va rămâne. Eu, un trecător printre oameni, m-am oprit o clipă să regăsesc oamenii în iubire pentru oameni. Eşti un om minunat, ca şi copiii tăi. Te aştept de Anul Nou în baraca mea, la o porţie de cartofi prăjiţi de stă Miţu al tău în coadă. Restul bucuriei, va veni de la sine.
Moşulică
P.S. Pe coperta a treia a cărţii, sunt numerele de telefon ale copiilor tăi. Na! Te-ai dat de gol. Crăciun fericit!”
O lacrimă căzu lin peste bileţel.
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
