Wolfgang Amadeus Mozart (27 ianuarie 1756, Salzburg –5 decembrie 1791, Viena)
Nu există oraş care să-l fi iubit mai mult pe Mozart ca Praga. Şi, reciproc, oraş în care să se fi simţit mai răsfăţat şi, poate, mai plin de bucuria creaţiei. După sfârşitul anului 1786 şi începutul celui următor, dramatice, a urmat, în fine, în viaţa lui Mozart o perioadă luminoasă, în ciuda bolii (congestie pulmonară) din vara lui 1787. Triumful operei Nunta lui Figaro la Praga abia dacă putea compensa înlăturarea ei brutală, în plin succes, de la Burgtheater din Viena şi batjocura ridicolei sume de 450 de florini plătiţi pentru 16 spectacole. În ianuarie 1787 Mozart are intenţia de a se expatria în Anglia, unde i se oferea aceeaşi demnitate pe care o avusese Händel. Tragediile se ţin lanţ: moartea unuia dintre copii, moartea tatălui (28 martie) şi remuşcările puternice, datorate neînţelegerilor din ultimii ani. Singurul fapt luminos era comanda unei opere noi, venită din partea Teatrului Nostic din Praga (devenit, în 1798, Stavovské Divadlo – Teatrul Stărilor Sociale, apoi, în 1948, Teatrul Tyl şi din 1990, numit din nou Stavovské Divadlo), unde Nunta lui Figaro se juca cu entuziasm. Bondini, directorul operei pragheze, oferea de altfel un preţ foarte bun: 100 de ducaţi aur.
Început atât de tragic, anul 1787 avea să se încheie triumfal pentru compozitorul salzburghez. Dar nu constituie oare contrastele puternice una dintre trăsăturile caracteristice ale fulgerătoarei sale treceri prin această lume? Şi, în altă ordine de idei, ele nu sunt absente nici din opera lui Mozart. Nu lipsesc, de altfel, nici din Don Giovanni (Il Dissoluto punito ossia Il Don Giovanni – Desfrânatul pedepsit, adică Don Giovanni), capodopera anului 1787 şi una dintre capodoperele întregii creaţii mozartiene. Rapiditatea fenomenală cu care a compus-o este, pe lângă semnul harului divin, şi urmarea acumulării de tensiuni tragice din prima parte a anului şi a descătuşării în euforia minunatului oraş şi a extraordinarilor admiratori din Boemia. Vila Bertramka şi Palatul Schinzberg conservă – atât cât pot conserva două ”înfăptuiri omeneşti” – miracolul. Vila ”de loisir” a familiei Dušek este amenajată astăzi ca muzeu. În acordurile uverturii la Don Giovanni, bunul gust, rafinamentul şi sobrietatea introduc vizitatorul în febra creaţiei mozartiene. Aici s-a născut în mare parte ”dramma giocoso” care fixează pentru eternitate complexitatea unei tipologii.
Discreta vilă Bertramka, în care doar plafoanele decorate în stil rococo pot contrazice atmosfera generală de simplitate, nu este – oricât am dori, sentimental vorbind, vrăjiţi de autenticitatea fragmentului de biografie mozartiană pe care îl conţine (de la instrumente muzicale la şuviţa de păr expusă) – martora acelui incredibil record din ajunul premierei la Don Giovanni.
Totul fusese încheiat în ziua de 28 octombrie 1787, chiar şi repetiţia generală, la care asistase şi libretistul Lorenzo da Ponte. Lipsea un singur lucru, nu tocmai fără importanţă: uvertura. Ea s-a născut în câteva ore din noaptea de 28–29 octombrie. Probabil între 3 şi 7, într-o cameră din Palatul Schinzberg, după câteva ore de somn. Este evident că într-un timp atât de scurt, compozitorul nu a revenit asupra partiturii, de care se leagă un dublu record, căci a urmat, după cum se ştie, turul de forţă al copierii ştimelor pentru toate instrumentele orchestrei: 2 flaute, 2 oboaie, 2 clarinete în La, 2 fagoturi, 2 corni în Re, 2 trompete în Re, timpani în Re şi La, vioara I, vioara II, violă, violoncel şi contrabas, adică 17 ştime. Ceea ce ar fi realizat un expeditiv copist de note în cel puţin două zile, Mozart e reuşit în 12 ore.
La şase şi jumătate, sala teatrului era plină. Spectacolul era programat la ora 7 şi fiecare minut de aşteptare devenea tot mai chinuitor. Neliniştea spectatorilor, apoi agitaţia nervoasă îi cuprinsese şi pe instrumentiştii complet nedumeriţi. Pe la şapte şi jumătate, un funcţionar al lui Schinzberg, cu răsuflarea tăiată, înmână concert-maestrului ştimele uverturii. Nu le rămase mult timp muzicienilor pentru a parcurge caligrafia capodoperei. După câteva minute apăru, precipitat, Mozart.
Cu Mozart la pupitru, instrumentiştii teatrului praghez au cântat uvertura la ”prima vista”. Acest ”detaliu” trece pe planul secund, deşi reprezintă la rândul lui o probă de virtuozitate. Cele aproape 300 de măsuri ale uverturii consfinţesc – alături de atâtea altele – documentul esenţei supraomeneşti încarnată în fulgerul unei vieţi de nici 36 de ani.
Don Giovanni, opera integral. Dirijor: Herbert von Karajan. Regia: Michael Hampe, Festivalul de la Salzburg, 1987
[…] Detalii: Mozart, caligrafia capodoperei de Costin Tuchilă, click aici. […]