Mă țin de cuvânt, așa cum mi-am propus, și închei această trilogie a vieții, dedicând decupajul de azi nopții. După Decupajele scrise înainte dedicate „Bună dimineților” și „Zilelor minunate”, mă opresc de astă dată în pragul amurgului acestor zile de toamnă și a gândurilor la fel de tomnatice și melancolice care mă înconjoară și încerc se aștern pe hârtie câteva rânduri, cum spuneam mai înainte, dedicate nopții care bate discret la ușa zilei pe care am trăit-o deja și care se pregătește să meargă și ea la culcare. Întunericul nopții acoperă încet, încet cerul încă albastru, aruncând mai întâi și mai întâi umbra amurgului și a apusului de soare peste umerii zilei care se retrage obosită, făcând loc înserării, întunericului, nopții, ce abia așteaptă să se lase pe pleoapele ei obosite. Un ceremonial ceresc la care asistăm de-o viață, pe care îl știm, îl respectăm și ne supunem lui. Mă pregătesc de fiecare dată să întâmpin lăsarea nopții cum se cuvine și o las să vină peste mine aducându-mi liniștea mult așteptată după o zi activă. Natura se pregătește și ea să adoarmă, păsările își strâng aripile obosite în cuiburi și adorm și ele, chiar și florile sunt gata să se odihnească… Totul în jur se bucură de binevenita odihnă, legănată în liniștea nopții. Întreaga natură, oamenii se lasă și ei chemați de îngerii somnului și ai nopții. Dar nimeni altul decât Mihai Eminescu nu a descris în versuri, atât de frumos acest spectacol nocturn ca în poezia „Somnoroase păsărele” pe care o îngân în șoaptă, acum la lăsat de seară binecuvântat cu atâta liniște: „Somnoroase păsărele/ Pe la cuiburi se adună, / Se ascund în rămurele / Noapte bună!// Doar izvoarele suspină, /Pe când codrul negru tace, / Dorm și florile-n grădină –/ Dorm în pace. //Trece lebăda pe ape / Între trestii să se culce –/ Fie-ți îngerii aproape, /Somnul dulce! // Peste-a nopții feerie / Se ridică mândra lună, /Totu-i vis și armonie –/ Noapte bună!”…
Întâmpin și eu lăsarea nopții, așa cum se cuvine, cu urările de după-amiază binecuvântată și o seară liniștită, de noapte bună și somn ușor cu vise plăcute, pe care mă grăbesc să le adresez celor dragi, prietenilor de departe și-apoi mă las condusă și legănată în lumea visurilor odihnitoare ale nopții care vine. Mă supun acestui ceremonial nocturn cu o mare grijă și încerc să-mi adun toată liniștea de care am nevoie pentru un somn liniștit cu care să-mi însoțesc visele, ca să mă pot odihni cum se cuvine, pentru a avea puterea și curajul să întâmpin apoi, din nou, o altă zi ce mi-a fost dăruită, pentru că, așa cum a spus Cella Delavrancea: „Trăim într-o veșnică tensiune, deci obosim. Ce ne rămâne al nostru e odihna și relașul…”
Nopțile toamnei sunt grăbite să se aștearnă pe umerii noștri și fură mereu, tăcut, clipe, ore din zilele lungi și calde ale verii care ne părăsește, scurtându-le. Nopțile toamnei sunt mai lungi și mai reci, și mai întunecoase și-mi alungă fără milă pașii de pe aleile parcurilor, scurtându-mi plimbările cu Hugo, și mă trimit acasă, la culcare. Mărturisesc că nu mă culc odată cu găinile și nici nu mă scol la cântatul cocoșilor. Așa am fost încă de mic copil și așa am rămas până la bătrânețe. Acum încerc să scurtez nopțile lungi ale toamnei și-ale iernii care vine, culcându-mă mereu după miezul nopții, bucurându-mă astfel din plin de liniștea după-amiezelor întunecate care mi-au rămas libere. Îmi abandonez neliniștea, necazul de peste zi în fața ușii când vine seara și mă pregătesc să o primesc cu sufletul liniștit, fără frici, fără temeri. Iar dacă totuși mai rămân atârnate de gânduri unele și altele, mai puțin îmbucurătoare, mă gândesc că oricum noaptea e un sfetnic bun, se știe, așa că mă las în mâinile ei ocrotitoare să le rezolve ea, după cum știe. Am citit undeva că dacă ziua îți fură visele, noaptea ți le dăruiește înapoi. Așa să fie! Dar nu e întotdeauna așa. Noaptea pune stăpânire pe mine și se joacă cu somnul meu, ca într-o sarabandă nocturnă, din care mă trezesc obosită. De câteva nopți mă joc cu luna de pe cer. Cerul a rămas senin și luna plină, mare, luminoasă se lasă privită, admirată. Uneori se ascunde sub umbra unui nor trecător și rămâne nevăzută. O aștept să reapară din ascunzișul ei. Luna, regina nopții, domină suveran cerul întunecat și-l luminează cu strălucirea ei maiestuoasă. Mi-am dorit-o aproape de mine, să o pot mângâia, să mi-o fac prietenă și, într-adevăr, deodată… m-am trezit cu Ea reflectată în oglinda geamului meu de la dormitor. Parcă mă chema. Am încercat să-i adun strălucirea sub gene și să o cuprind în palme ca să adorm cu ea…. Dar luna nu este tot atât de prietenoasă cu mine ca soarele, și rămâne lipită de infinitul cerului și mă privește rece, furându-mi uneori somnul. Ah, insomniile! Ce grele sunt și răpitoare, și din ce în ce mai multe și mai dese. Oh, unde sunt ascunse nopțile copilăriei cu somnul fără griji, legănat de mâinile iubitoare ale mamei? Nu le mai găsesc nici sub perna amintirilor, nici sub patul insomniilor. Și ce fac atunci când îmi piere somnul? Ies pe balcon și fotografiez noaptea cu cerul ei negru și cu luna ei rece și neprietenoasă. Și, la un moment dat eram numai noi două, față-n față, în liniștea nopții fără somn. Acum o aștept cu nerăbdare să apară în ochiul geamului și să-mi spună „Noapte bună”! Este 17 octombrie și are să fie o lună plină, mare și luminoasă și mai aproape de pământ ca altădată. Îmi voi petrece noaptea albă cu ea….
Dar de cele mai multe ori îmi petrec insomniile singură, încercând să opresc gândurile care-mi neliniștesc și-mi alungă somnul, și să pot lăsa capul obosit pe perna amintirilor, scufundându-mă în ele. Doar amintirile mai năvălesc și-mi însoțesc nopțile albe, nu mă lasă singură în fața lor. Uneori nu pot să adorm din cauza tristeților ce nu mă părăsesc, din cauza negrăitelor suspine, rămase tainic cuibărite în toate ascunzișurile sufletului. Negrăitele suspine prind glas în noapte și-mi suspină în ureche povești triste, și-mi alungă liniștea somnului trezindu-mă. Încerc să pășesc în noaptea albă însoțită de ritmul nocturnelor lui Chopin, și mă las înconjurată de muzica lor liniștitoare. Și-atunci negrăitele suspine încep să danseze în ritmul muzicii divine și se pierd în întunericul nopții. Un dans nupțial, petrecut sub umbra pleoapelor mele obosite. Îmi chem îngerii ocrotitori și-i rog să alunge demonii nesomnului și mă rog Bunului Dumnezeu ca să mă ajute. „Dă-mi, Doamne, puterea de-a trece în lumea somnului în pace, și fără de griji” și-ntr-un târziu, adorm. Noapte bună, dragi mei cititori!
Cu „Noapte bună” închei acest triptic al vieții și mă trezesc la gândul că „mi-a fost rușine de mine când mi-am dat seama că viața este un bal mascat și am participat cu fața mea adevărată” (Franz Kafka), dar nu mai am timp să schimb nimic. Merg la culcare să-mi adorm insomniile.
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels