”No comment!” de Cornelia Bartels

61
cornelia bartels decupaje leviathan (1)

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsÎn sfârșit, după atâta vorbărie, cu care ne obișnuiserăm să ne arătăm de fiecare dată bucuria întâlnirilor cu prietenii adevărați, undeva în oraș, la o cafenea, la o grădină, la un teatru sau muzeu, am fost reduși la tăcere, cu voia și fără voia noastră. Ne întâlnim întâmplător și-atunci  ne salutăm cu pumnii strânși sau cu coatele puse în mișcare dintr-un gest mecanic… al îmbrățișării. Nu ne mai îmbrățișăm, dar serbăm „Ziua mondială a îmbrățișării”, „Ziua mondială a salutului”, a veseliei, a râsului, a iubirii și a îndrăgostiților. Aproape că în fiecare zi este ceva de sărbătorit, dar o facem altfel, nu cum am fost obișnuiți, cu petreceri în mijlocul familiei, prietenilor. Acum am ajuns să ne întâlnim virtual cu prieteni virtuali pe Facebook sau Instagram, să ne comunicăm ultimele gânduri pe Messenger sau WhatsApp, stând comod pe o canapea, acasă, singuri. Uneori rămân chiar și fără replică, tăcută, mirată, tot urmărind și văzând toate cele întâmplate și postate în ultimul timp pe Facebook-ul meu. Totuși, le citesc, uneori mai și adaug câte un semn, ca să se remarce că nu au rămas necitite de mine, comentez ceva, alteori le las pur și simplu să se piardă în noianul de evenimente… Trebuie să recunosc că, încă de la urările primite de la prietenii de pe FB, de dimineață și până la cele de noapte bună și somn ușor, pe care le aștept cu nerăbdare, îmi petrec mult prea multe ore în fața micului ecran al telefonului mobil sau în fața computerului în căutarea noutăților din lumea întreagă. Și, mai trebuie să recunosc că mi se oferă o mare varietate de informații, de tot felul, din toate domeniile, ceea ce îmi fură ore în șir până reușesc să le aflu, să le citesc, să le parcurg. Iar dacă mai vreau să ascult muzică clasică, să fiu ascultător-spectator la diferite concerte, spectacole de operă cu interpreții cu voci excepționale sau diferite spectacole de balet, atunci timpul petrecut cu toate aceste noi preocupări devine din ce în ce mai lung, iar sursele de informație pot merge mai departe, aproape că sunt infinite și-mi fură atenția, îmi trezesc curiozitatea… Nimic rău în toate astea. Au apărut chiar printre noi și mulți influenceri care și-au făcut o meserie din asta. De ce nu? Meseria e brățară de aur, doar…

De altfel, în ultimii doi ani cam astea îmi sunt ușile și ferestrele deschise către lumea largă. Așa mă consider în contact nu numai cu „prietenii” de pe Facebook, unii virtuali, iar alții prieteni cu adevărat, cunoscuți mie, ci și cu oamenii de pretutindeni. Aflu câte ceva despre ei, îi văd, îi aud. Așa că mă străduiesc să pătrund cu grijă și sfială, dar cu o mare curiozitate trezită de multele cărări și itinerarii desfășurate mie din lumea virtuală a prietenilor mei virtuali de pe Facebook, și așa să ne cunoaștem mai bine. Le urmăresc postările, le privesc selfi-urile, fac scurte comentarii sau, pur și simplu, le marchez cu câte un like, o inimioară… sau alte semne, emoji care să-mi anunțe într-un fel sau altul participarea alături de ei, ca între „prieteni”. E un fel de corespondență activă, electronică pe care o practicăm din dorința de a ne cunoaște, de a fi prezenți alături de trăirile zilnice. Duc mai departe această corespondență tacită cu o mare grijă, cu speranța ascunsă că în felul acesta îmi mai câștig „prieteni”, că nu îi pierd, cu care să-mi pot umple zilele și nopțile singurătății pe care suntem împinși să o acceptăm și să o trăim de la o vreme încoace. Recunosc, nu am mulți „prieteni” FB, și este foarte bine așa. Nu poți accepta toate propunerile de „prietenie” pe care le primești din lumea întreagă. Numărul mare al unor astfel de prieteni nu înseamnă pentru mine nimic. Nu înseamnă că sunt căutată, iubită sau că undeva, în vreun colț din lumea largă, cineva arde de nerăbdare să-mi vadă chipul și să-mi aducă laude. „Arăți minunat”, ”So cute”,”Beautiful”… încurajându-te să-ți mai faci și alte selfi-uri și să le postezi degrabă, așteptând cu nerăbdare reacțiile îndepărtate ale „prietenilor”… Uneori, ca un semn de cochetărie, apar grăbite afirmații ce însoțesc fotografia, sau ca răspuns la unele comentarii: „Ei, nu este cea mai bună poză a mea”, adaugi puțin afectat de năvala de like-uri și a inimioarelor apărute care te bucură și-ți confirmă așteptările… și continui: „arătam mult mai bine, cândva”, și-apoi postezi cu un click grăbit noi fotografii din tinerețe… de familie, cu copii, fără copii, cu oameni care nici nu mai fac parte din viața ta, dar care cândva au fost oameni dragi ție. Albumele de familie, acum uitate și așezate cu grijă în arhiva personală, devin deodată interesante. Refotografiezi o fotografie de mult uitată și o postezi pe Facebook ca să satisfaci curozitatea unora… Curioșii prieteni virtuali pun întrebări, vor să afle mai multe amănunte din viața ta, dacă tot ești dispusă să te povestești lor… „Cine este alături ?” te întreabă câte unii… Încet, încet sfera vieții personale își deschide baierele discreției și face loc destăinuirilor, confesiunilor, ca între adevărați prieteni, că așa ar fi bine să ne cunoaștem, să ne știm ce facem zi de zi, să nu rămânem doar la marginea virtuală a relației! Din păcate, viața personală își pierde din caracterul ei intim, discret, personal… nu mai rămâne o „viață personală” cu adevărat. Cu toate că uneori chiar citesc unele afirmații de felul „nu doresc să câștig simpatia nimănui, nu alerg după laude”… dar, totuși, cu postările făcute încercăm să le câștigăm interesul. Neuitarea rămâne dorința ascunsă care nu ne lasă în pace și încercăm cu tot felul de metode să-i provocăm la participare, din dorința de a captura atenția electronică a prietenilor într-o corespeondență virtuală cu care ne umplem singurătatea, ne consolăm la gândul că așa nu vom fi uitați… O, Doamne! Este o preocupare care ne fură ore multe din zi și din noapte, căci nu toți prietenii noștri virtuali trăiesc în Europa, ci în lumea largă. Și, uite așa, nici nu știm când trece timpul!

Dar de câteva zile trăiesc emoția trezită în jurul meu de vestea posibilității întreruperii Facebook-ului și a Instagram-ului în Europa! Nu se confirmă încă, dar numai la gândul că ar exista cu adevărat și o asemenea acțiune, luată fără acordul nostru, și că aceste ferestre deschise către oameni  cândva vor fi închise, mă întristează. Este ca o rupere de lumea largă care mă cheamă, parcă, care mă invită la prelungite conversații, fie ele chiar și virtuale. ”No comment!”, doar aștept și urmăresc aproape toate informațiile din acest domeniu.

Este drept că uneori, dezamăgită de unele tăceri, sau neparticipări ale multor prieteni FB, sunt tentată să-mi curăț lista și să-i selectez după felul în care și-au arătat interesul față de cele postate și povestite de mine. Am și făcut-o de câteva ori, fără niciun fel de regret. Este un altfel de despărțire de prietenii virtuali, doar cu un click… apoi stă scris „șterge” și totul este gata șters. Și când mă gândesc cât de greu m-am despățit de-a lungul anilor, dintr-un motiv sau altul, de prietenii adevărați cu care am trăit clipe de viață adevărată, nu virtuală… Mulți prieteni îmi lipsesc, sunt cei care au plecat dintre noi în tăcere, părăsindu-și locul ocupat din lumea Facebook-ului și care au fost alături de mine ani de-a rândul, lăsând doar amintirea prezenței lor de odinioară…

Trăim sau începem să ne învățăm să trăim din ce în ce mai intens o viață virtuală. Nimic rău. Ne oferim ceea ce în realitate nu ne-am fi putut cu niciun chip oferi. Călătorim într-o lume virtuală, în dimensiuni 3D, numai așezându-ne la ochi o pereche de ochelari cu asemenea extravaganțe și posibilități technice. Nimic rău nici în asta. Este o dezvoltare technică pe care trebuie să o acceptăm și să învățăm să o utilizăm în favoarea noastră. În ultimii anii, călătoriile în lumea largă au devenit  un lux, o probă de curaj, de dorință de a ieși din strânsoarea condițiilor de pandemie care ne obligă să acceptăm tot felul de persecuții și deviații de la o viață normală, liberă. Și totul în numele binelui nostru!… și iar ”No comment”.

Ochelarii aceștia minune, VR…Virtual reality… ne ajută să călătorim chiar dincolo de imaginația noastră. Pătrundem cu ei pe nas într-o lume nouă, uneori necunoscută nouă, colorată, vie care ne primește în mijlocul ei. Și când mă gândesc că în copilăria mea aveam doar acel mic „ochean” din carton prin care priveam fascinată, iar la capătul celălalt al lui, cu fiecare rotire se desfășura în fața ochilor o lume de forme și culori minunate, o lume de bucăți de sticlă colorată, dar care mă fascina însă teribil de mult. Dar acum totul este altfel. De pildă, alergăm pe banda mișcătoare a unui aparat instalat în mijlocul casei, prin locuri alese de noi, alături de persoane „virtuale” care ne însoțesc surâzător pe tot parcursul programului ales… Imaginile sunt copleșitoare, muzica naturii care te însoțește îți dau impresia că ești cu adevărat acolo unde ai vrut și unde te-ai oprit în alegerea programului de alergat… Până și ritmul pașilor, greutatea drumului pot fi alese și potrivite dorinței tale… Doamne, și când mă gândesc la momentele mele de jogging de odinioară, în mijlocul naturii, la margine de pădure cu ciripit de păsări, cu adieri de vânt, uneori în plină ploaie… Momente pe care acum nu le pot trăi decât din amintiri… În schimb acum îmi pot programa chiar și un meci de tenis sau ping-pong, sau de șah la care să „particip” , să câștig, să obosesc, să am emoții… dar toate virtuale. Oh, Doamne, ce mult mi-aș dori să nu fie doar virtuale!…

Acum apăs pe un buton și-mi programez prietenii, locurile unde mi-aș dori să mă aflu și, ca printr-o minune, într-o clipă, totul este altfel, te afli deja în locul visat, dorit atât de mult. Visul poate deveni o realitate… Trebuie doar să ai răbdare și să înțelegi cum funcționează și să înveți secretul acestor butoane care, odată folosite cu înțelegere și fără greșeală, te pot conduce într-o lume pe care nici nu ți-ai închipuit-o vreodată… Imposibilul devine posibil!

”No comment!”… nici nu îndrăznesc să mai comentez ceva din cele posibile și imposibile, avute acum la îndemână și mă străduiesc să învăț tot mai multe secrete din această lume încă nouă pentru mine… virtuală. Vor mai rămâne cu siguranță încă multe porți, ferestre, uși închise mie și căi pe care nu voi reuși să le deschid și să le parcurg… îmi îngădui să mă bucur la gândul că noua generație, copii și nepoți vor avea toate mijloacele și posibilitățile să le stăpânească…

Acum ritmul vieții noastre este un altul, dacă ne îngăduim să comparăm viața noastră de acum zeci de ani cu ceea ce trăim acum. Învățăm să ne despărțim de multe. De obiceiuri, de oameni, de obiecte, de locuri care rămân păstrate doar în adâncul sufletului, ca un dar neprețuit cu care am fost dăruiți. Uităm să scriem scrisori, nu mai primim scrisori. Cutiile poștale rămân goale.Trimitem texte gata compuse, pregătite pentru orice ocazie, apăsând doar pe un buton… „trimite mai departe” și, într-o clipă, mesajul tău se află în fața ochilor prietenilor spre a fi citit și confirmat cu un like, cu o inimioară, un râs, un plâns… rareori degetul mare se uită în jos, dezaprobator. Devenim mai îngăduitori cu timpul… sau, pur și simplu, mai distanțați, dar rămânem mereu curioși să aflăm, să explorăm într-o lume nouă aflând…

Și, totuși, undeva, în străfundurile gândurilor, mi-e dor de ceva ce am pierdut, mi-e dor de cineva pe care l-am pierdut pentru totdeauna… ”No comment!”

…rămân deseori într-o profundă și tristă tăcere și privesc cerul în căutarea unor semne de viață, ca o chemare la ceea ce a mai rămas real din viața noastră devenită din ce în ce mai virtuală… Dar nici el  nu-mi trimite mereu semne cerești. Tace și el, acoperit, gri, opac, alături de mine. Oare nu mai are nici el ce să-mi spună?…

”No comment”…

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.