Citesc versurile Magdei Isanos, ascultând Valsul de Chopin: ”Doamne, unde-ai să ne-așezi pe noi, visătorii?” Chiar așa! Dar pe mine, aiurita balului, care azi, prezentând Gala FAO, am avut un moment de déjà-vu sau cum s-o fi numind? Ce senzație ciudată că am mai recitat poezia aceea mai devreme, că oamenii mă priveau condescendent, ce-o fi apucat-o și pe asta să ne-o spună iar? M-am foit, m-am dus la program, am vrut să mă opresc, totuși am continuat… Nici măcar nu știu dacă am spus-o pe toată, dacă am recitat-o cum trebuie… totul a fost ca o transă. Să fi fost de la faptul că o recitasem mai devreme pentru proba de microfon, ori de la emoții, ori de la ce?
Arta ne face mai buni, mai frumoși, dar și mai vulnerabili. Ne întoarce sufletul pe dos, ne vlăguiește de energie o vreme, apoi dă de pământ cu noi… atunci când revenim de la praful de stele la praful de pe mobilă. Și te lasă pentru un timp cu senzația aceea ca după boală, când ai fost cuprins de friguri, de febră, când ești tu dar ești altfel. Ce chestie și cu noi, visătorii, care uneori părem inadaptați ai lumii acesteia!
”Doamne, unde-ai să ne-așezi pe noi, visătorii?”
Slobozia, 10 martie 2016
Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian
