„Nu știu cum să vă spun…” de Cornelia Bartels

57
copac decupaje cornelia bartels

sigla rubricii decupaje cornelia bartels…dar, dintr-un impuls de sinceritate aproape copilăresc, doresc să mărturisesc aici, acum, câteva trăiri trăite în acest sfârșit de octombrie, pe cât posibil, fără să devin sentimentală. Nu știu cum să vă spun, dar am să încerc să mă exprim și să explic cât se poate de elocvent, căci momentele trăite acum câteva zile au fost absolut deosebite.

Așadar, ca în fiecare dimineață noi doi, adică eu și Hugo, cățelul meu mic și negru, ne-am început ziua cu o scurtă plimbare prin parcul din preajmă. Nimic nou. Plouă, nu plouă, e soare sau nu, cerul e clar, albastru sau rămâne gri, acoperit de nori, noi ne facem datoria celor 400 de pași făcuți zilnic în aer liber. Fie că e luni, marți, joi sau altă zi din săptămână, pentru noi zilele din calendar sunt toate aproape la fel, încep la fel… cu o plimbare în aer liber, eu cu Hugo. Dar ziua aceea despre care doresc să povestesc a fost totuși o zi deosebită. Poate pentru că a fost o zi de duminică și asta se simte. Parcul e gol duminica dimineața. Oamenii rămân duminica dimineața în casă cu familia la o cafea, la un ceai. Așa că eram numai noi doi pe aleile parcului. Liniștea unei zile de duminică, dată de Dumnezeu ca o zi de odihnă spre rugăciune, de mers la biserică, se așternuse tihnit printre copaci, pe iarba din jur, acoperindu-ne deopotrivă și pe noi cu mantia moale, blândă, odihnitoare. Mantia liniștii. Parcă și copacii erau impresionați de această mantie cu care erau și ei acoperiți. Înțepeniseră, nedorind să tulbure liniștea aceea blândă a unei dimineți de sfârșit de octombrie. Fiecare ramură asculta cu atenție într-o tăcută nemișcare, numai câteva păsări nu țineau cont de liniștea din jur. Erau câțiva porumbei, guguștiuci, câteva ciori care mai croncăneau scurt și vreo două, trei coțofene vesele ciuguleau ceva în iarba încă verde, se mișcau, zburau scurt, gângureau. Erau singurele care mai îndrăzneau să spargă liniștea acelei zi de duminică dimineața a unui sfârșit de octombrie.

De mult timp acele ceasornicului din turla bisericii și-au oprit rotirea, de parcă ar fi oprit și timpul pe cadranul alb împreună cu ele. Timpul stă nemișcat acolo, sus, nu mai este măsurat de tic-tacul unei mașinării stricate. Clopotele s-au alăturat tăcerii timpului înțepenit și nu-și mai lasă auzit dangătul acela melodios care, cândva, răsuna peste copacii și clădirile din jur. Doar din depărtare se mai aud clopotele unei zile cu cer senin, albastru, luminat de razele soarelui abia răsărit. Se anunța a fi o zi minunată de toamnă. Copacii și-au păstrat podoaba frunzelor rămase verzi. Stăteau nemișcați, parcă, din grija de a nu-și pierde frunzele încă pline de clorofilă. Copacii goi sunt triști, dar copacii din parc au rămas împodobiți cu frunze și erau tare mândri de podoaba lor. Ici-colo câte o frunză obosită, îngălbenită  se desprinde rușinată, parcă, de ramura ce o hrănise și o legănase o primăvară, o vară și o toamnă, căzând la pământ, căutându-și odihna. Altele se înroșiseră pe la margini, colorând vârfurile copacilor, ornând ramurile ca niște globuri din bradul de Crăciun. Dar nu erau multe, doar câteva ici-colo. Și, deodată, nu știu cum să vă spun dar, deodată, peste liniștea asta totală, în spatele meu, am auzit vântul care venea pe alee spre mine, strecurându-se printre copaci, de parcă ar fi fost adus pe niște aripi de îngeri coborâți din cer. Am simțit cum m-a învăluit adierea lui blândă și mi-a mângâiat obrajii. L-am auzit cum îmi șoptea povestea venirii lui, așa, deodată, pentru a mă întâmpina și a mă însoți câțiva pași. L-am auzit cum se apropia de mine, l-am simțit cum mi-a atins umerii și părul, i-am adulmecat mirosul și i-am văzut brațele transparente care mă mângâiau.Vântul m-a învăluit deodată în mantia lui moale, ușoară, ocrotitoare, scurt, neașteptat, ca o îmbrățișare, apoi a trecut peste mine zburând mai departe, dincolo de acoperișuri. S-a înălțat în înaltul cerului de unde coborâse pentru mine, de parcă fusese trimis de cineva anume…

Până și Hugo a fost surprins de adierea vântului. L-a simțit venind din spate și s-a oprit, și-a ridicat boticul adulmecându-l. Vântul aducea cu el o boare care avea parfumul frunzelor și a florilor de toamnă. Este greu de povestit, este greu de explicat clipa aceea trecătoare când vântul s-a grăbit să ne învăluie cu mantia lui. Am rămas amândoi pe loc, bucurându-ne, fiecare în felul lui, de mângâierea lui trecătoare, moale, caldă, parfumată. Mi-a șoptit ceva la ureche, căci i-am auzit șuieratul fin, melodios care m-a alintat pentru o clipă. Am închis ochii și m-am lăsat în brațele lui, bucurându-ne împreună. În fața mea, când am deschis ochii, am văzut micuțul mesteacăn care-și flutura frunzele. Era singurul copac care se  mișca. Nu știu dacă ați observat vreodată cum se mișcă frunzele unui mesteacăn. Eu, vă mărturisesc sincer, am stat deseori în fața lui și l-am observat, i-am privit fascinată neliniștea frunzelor care tremurau la fiecare adiere. E fantastic să observi un mesteacăn în bătaia vântului. Singurul copac care și-a arătat bucuria alintării vântului trecător, lăsându-și frunzele să se miște ca într-un dans al fluturilor. Frunzele se roteau, fâlfâiau pe ramurile micuțului copac ca niște fluturi verzi ce luceau în soare. O clipă doar, și apoi s-a așternut din nou liniștea. Copacii mai mari au rămas mai departe înalți, semeți, demni, mândri de podoaba încă verde a frunzelor. Numai mesteacănul cel tânăr s-a bucurat ca un copil de adierea vântului. Și-a tremurat grăbit frunzele, salutându-l prietenos. Vântul a trecut ca o boare peste noi înviorându-ne….

Nu știu cum să vă spun, dar toată această scurtă trăire trăită alături de vântul mângâietor și blând, și calm mi-a trezit un dor teribil de toate mângâierile și îmbrățișările pe care le-am trăit. M-am lăsat legănată de amintiri aproape toată ziua… Am devenit melancolică fără să vreau. Era o stare de dor care-și înfiripase amintirile nostalgice în adâncul sufletului. Copilul din mine își lăsa obrajii mângâiați de palmele calde ale mamei, umerii ocrotiți de brațele părinților. Mai apoi, ajunsă din nou acasă, mi-am îngăduit să visez mai departe, petrecându-mi timpul cu derularea filmului unui timp trecut, petrecut și-aproape uitat. Mângâieri, îmbrățișări, bucurii au năvălit în sufletul meu reîncărcându-l, parcă, cu viață, cu drag de viață. Îmi era dor de prietenii mei dragi, oamenii aceia minunați pe care i-am iubit, adevărații prieteni, nu virtuali, cu care discutam, râdeam, ne destăinuiam, ne căutam și ne găseam mereu timp unul pentru altul. Nu numai la nevoie.  Alte vremuri duse. Și mă întreb unde sunt ei acum? Acum, când singurătatea a ocupat toate scaunele care au rămas goale, toate băncile din parcuri care au rămas și ele goale, toate colțurile părăsite, îndurerate ale inimii. Au plecat. Unii pentru totdeauna, acolo, sus, de unde, cu siguranță,  mă privesc și mă însoțesc, alții pe undeva, departe, pe un alt drum. Pe cei rămași, doi-trei, încerc să-i păstrez cu iubire și cu credința că nu-i voi dezamăgi. E o grijă care-mi face mult bine și-mi dă curaj să cântăresc altfel faptele, zilele și nopțile care îmi mai sunt dăruite…

Numai copacii mi-au rămas mereu alături ca buni prieteni. Îi îmbrățișez cu drag, mă sprijin de trunchiul lor puternic și mă destăinui lor cu multă sinceritate. Și îmi dă putere.  Am senzația că fur ceva din seva lor și-mi recapăt vigoarea pe care am pierdut-o de-a lungul anilor…

Îmi aduc aminte că odată eram, ca de obicei, în parc cu Hugo… dar nu era o zi de duminică ci o zi oarecare, iar parcul era destul de plin de oameni… Într-un colț mai retras, la capătul unei alei, sunt doi copaci puternici, înalți, cu care mai stătusem de vorbă și pe care îi îmbrățișasem de nenumărate ori. Erau prietenii mei. Așa că, m-am apropiat și de astă dată de ei, l-am lăsat pe Hugo lângă tulpina lor groasă și mi-am sprijinit tâmpla de scoarța unuia dintre ei. Respiram alături de el o aromă de proaspăt, de ceva vital, și asta îmi făcea bine. Uneori, când aveam dureri de cap, îmi sprijineam fruntea și-l rugam să-mi ia durerile. El mă asculta, respira împreună cu mine și-mi reda din seva lui puternică, vie, ajutându-mă să uit de durere. Dar acum nu era vorba decât de dorința de a-l îmbrățișa pentru o clipă, de a-i șopti că mi-e bine și că vreau să-i mulțumesc pentru prietenia pe care mi-o dăruiește de la un timp încoace. Eram foarte mulțumită de conversația mea cu copacul. Aveam ochii închiși și-i murmuram ceva, aproape șoptind, când mă simt deodată zgâlțâită de o mână firavă, puțin tremurătoare. La început am crezut într-un miracol. Am crezut în semnul de iubire și de prietenie al copacului pe care a voit să mi-l arate, să mi-l transmită, ca să știu că așa este cu adevărat. Dar nu a fost niciun miracol. Copacul stătea demn și brav la locul lui iar mâna firavă care mă zgâlțâia era mâna unei bătrânici cu părul alb care, văzându-mă sprijinită de copac cu tâmpla lipită de scoarța lui, a crezut că s-a întâmplat ceva cu mine. Aud o voce blândă, subțire care mă întreabă îngrijorată:  „Ist alles ok? Füllen sie sich gut? Ist etwas passiert”.(„Este totul ok? Vă simțiți bine? S-a întîmplat ceva?”). Ochii albaștri ai bătrânei păreau cu adevărat îngrijorați și asta m-a făcut să râd ca să-i alung  sperietura. „Nein, nein alles ist în Ordnung. Keine Sorgen.Ich mag nur die Băume umarmen.Tut mir gut.”(„Nu, nu, totul este în ordine. Nicio grijă. Mie îmi place să îmbrățișez copacii. Îmi face bine.”). Bătrânica m-a privit puțin mirată, a zâmbit discret și a plecat mai departe. Și, de atunci, caut să mă apropii cu grijă de copacul meu prieten și să-l îmbrățișez când suntem numai noi… Dar el rămâne mereu acolo, mă așteaptă și eu îl știu. Chiar și Hugo îl știe. S-a învățat și el să se oprească și să se uite la mine cu ochii lui căprui mirați, de parcă m-ar întreba: „Cum, azi nu-ți îmbrățișezi prietenul?” Nu o fac întotdeauna. Uneori graba îmi alungă pașii dincolo de el dar deseori ne oprim și-l salutăm. E bine să știi că ai undeva un prieten care te așteaptă să-l îmbrățișezi și să-ți arăți prietenia sinceră și statornică…

Acum, când închei aceste rânduri, octombrie s-a despărțit de noi dând timpul cu o oră înapoi, acele  ceasornicului grăbindu-se să marcheze faptul că ziua devine foarte scurtă. Zilele care au trecut, după întâmplarea cu vântul miraculos, au fost bătute de alte vânturi mai puternice, mai reci. Copacii și-au scuturat frunzele, au rămas aprope goi și triști. Ploile le spală tristețea, vânturile le alungă nostalgiile unei toamne de octombrie care ne-a părăsit. Doar soarele ne mai bucură din când în când și se lasă descoperit de norii gri, încărcați cu lacrimile ploii. Norii aceia alungați și aduși deopotrivă de vânturi, de alte vânturi reci și umede, nu de vântul acela ca o adiere a unor aripi de îngeri, coborât pentru mine într-o zi de duminică de octombrie…

Și nu știu cum să vă spun, dar asta nu o voi uita niciodată…

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.