Într-o duminică dimineaţă, când vizionam captivat la televizor serialul Căpitanul Val-Vârtej, mă aud strigat la poartă:
‒ Licuţăăă!
Era Tatalai.
‒ Ce vrei, mă? Spune mai repede că se termină Val-Vârtej.
‒ Nu am vorbit ieri că mergem azi la vânătoare?
‒ Da, dar după prânz, am spus. Vino mai încolo!, i-am răspuns întorcându-i spatele şi am fugit la televizor.
Tatalai, fuga şi el după mine. Ce tupeu! Doar avea şi el televizor. Totuşi, mă bucuram că aveam companie la aventurile lui Val-Vârtej.
Degeaba m-am bucurat. Tatalai vorbea tot timpul. Despre Paganel, despre Ionuţ, despre căpitanul Val-Vârtej. Despre Baronul Münchhausen nu spunea mai nimic pentru că nu putea să-i pronunţe numele. Îi spunea Baronul Minciună.
Ştia el că Paganel, în alt episod, a spus altceva despre o insulă şi că Val-Vârtej nu prea stătea pe vasul Bătrâna Carapace. Fiecare episod era diferit, dar el ştia mai bine că-i aşa sau nu-i aşa. Cred că mă năucea intenţionat ca să nu mai stau la televizor şi să merg unde voia el.
Nu mai înţelegeam nimic din serial, aşa că am cedat. Exact când la poartă mă striga Zburlita:
‒ Licuţăăă!
Nu mai insist să vă mai spun felul în care mă striga Zburlita la poartă. V-am mai povestit deseori. De data asta chemarea ei a fost mai abitir, de s-a închis televizorul, iar Pufuleţ, motanul, a sărit pe casă şi miorlăia ca la parastas. Hai, că televizorul s-a închis pentru că s-a oprit curentul, dar pe Pufuleţ nu-l înţelegeam neam. Avea încă nouă vieţi de trăit şi miorlăia aiurea-n cimitir.
Zburlita venise pentru aceeaşi „vânătoare” ca şi Tatalai.
‒ Hai, Licuţă! Ia-ţi armele să mergem la vânătoare pe câmp.
Armele? Hm! Erau nişte simple capete de lumânări legate de fitil cu o aţă. Cu ele „vânam” gărgăuni. Aşa le spuneam noi atunci la păianjenii de pământ pe care îi scoteam din vizuinile lor cu ajutorul lumânărilor.
Gărgăunii sau bărzăunii, aveam să aflu mai târziu dintr-o carte, erau viespi de pădure foarte periculoase pentru oameni dar şi pentru unele animale.
Aşa că, noi eram cei mai tari vânători de „gărgăuni” periculoşi.
În fapt, îi prindeam aşa, ca distracţie. Îi puneam în cutii de chibrituri şi apoi le dădeam drumul prin iarbă. Cine prindea cei mai mulţi, era campion.
În fine. Am plecat pe miriştea din câmp şi căutam găuri de gărgăuni.
În mijlocul câmpului cine credeţi că era?… Jijiii! A venit primul la vânătoare, nu ca să fie mai cu moţ, ci ca să aibă timp să prindă mai mulţi gărgăuni. Avea un fix. Prindea gărgăuni, îi punea într-o borcan cu capac şi-i ducea acasă. Nu ştiam niciunul ce făcea cu gărgăunii.
‒ Ce faceţi, fetelor?, ne întrebă Musculiţa, apărută deodată lângă noi.
‒ Vânăm gărgăuni! Muşte nu prea sunt pe câmp, se trezi Jiji că face o glumă.
Proastă, de altfel, căci Musculiţa avea mereu un răspuns atunci când Jiji se trezea vorbind.
‒ Normal. Gărgăunii pentru unii sunt buni la cap. Muştele îi bâzâie şi nu le place.
Jiji a rămas tablou. Surprins, de parcă cineva i-a descoperit vreun nărav ascuns, şi-a luat „instrumentele” şi s-a îndepărtat de noi.
‒ Licuţă! Mai stăm?, m-a întrebat Zburlita mestecând un miez de nucă găsit pe mirişte, probabil căzut de la vreo cioară.
‒ Mai stăm. Eu abia am venit. Dar nu ca să prind gărgăuni, ci ca să vă spun o păcăleală de-a lui Ţugui.Veniţi mai aproape să vă dau nişte gogoşi umplute cu magiun făcute de mama, i-a răspuns Musculiţa ridicând un prosop de pe coşuleţul plin cu gogoşi.
‒ Şi-mi era o foameee!, motivă Tatalai gestul lui obraznic de a se înfige primul la gogoşi.
Zburlita, din neatenţie cică, printre ciotururile de ciocani tăiaţi, i-a pus piedică lăsându-l pe Tatalai ultimul poftit la gogoşi. Nici nu mai conta asta pentru el începându-și masa cu două gogoşi deodată. De abia mai avea timp să se şteargă de magiun pe la colţul gurii lingându-şi apoi degetele. Festin în toată regula, ce mai!
Am uitat de gărgăuni, de Jiji care s-a risipit pe câmp în căutare de noi „victime”, de norii care se adunau grămadă peste noi căutând să ne ude un pic, dar Zburlita n-a uitat ce a spus Musculiţa.
‒ Şi care e păcăleala lui Ţugui de care spuneai, Musculiţo?
‒ Aşa cum spuneam. Când m-am pornit să vin pe câmp, ştiind că sunteţi aici, mă întâlnesc cu Ţugui. Trăgea după el un cărucior cu un sac. Mergea la moară. M-a întreabat unde mă duc şi i-am răspuns că mă duc pe câmp să mă întâlnesc cu voi.
‒ Aşa, şi?
‒ Şi mi-a zis că, pe câmp, este fraierul de Jiji care prinde gărgăuni şi că l-a învăţat să prindă câţi mai mulţi ca să şi-i bage-n cap. Dacă are gărgăuni în cap, e mai deştept şi toate fetele se ţin după el. Jiji s-a prefăcut că nu pricepe, mi-a zis, dar sigur e acum la adunat gărgăuni. Mulţi. Am râs amândoi şi eu am venit fuga la voi ca să vă spun de păcăleala lui Ţugui.
‒ Cum să-şi bage gărgăuni în cap, că eu nu înţeleg?, a întrebat Zburlita mestecând la gogoşi.
‒ Iote!, ni-l arătă Musculiţa pe Jiji care tocmai prinsese un gărgăun şi-l aşezase pe cap.
Pe Tatalai l-a pufnit râsul de ne-a stropit cu firimituri de gogoşi pe toţi.
Incredibil! Şi dă-i râs.
Pentru că aşa e între prieteni. Voie bună, zâmbete, copilărie cu păcăleli şi drag de joacă.
Norii s-au risipit iar soarele abia aştepta să ne învăluie râsul nostru copilăresc în raze de lumină cu sclipici jucăuşi.
Aşa am învăţat de unde vine expresia „om cu gărgăuni la cap”. De la Jiji care lăsat „vânătoarea” de gărgăuni şi a venit lângă noi nemairăbdând de poftă de gogoşi.
El râdea cel mai tare de prostia lui.
La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
