Și cum mai sunt vremurile? Dar vremea? Să vă povestesc și eu… Zilele trecute, în hotelul de patru stele, plantat în buricul orașului, chiar peste drum de casa mea, o gloată de tineri amestecați, dintr-o școală dâmbovițeană cu miros de praz și usturoi, a sărbătorit absolvirea clasei a VIII-a. Mă uitam, îngrijorat, prin fereastra sufrageriei mele, știam că nu se va putea dormi în noaptea apropiată.
Mame sulemenite și tați pătrunși de intenții educative subite și-au transportat podoabele de 14 ani și ceva… Fete frumoase, de altfel, cocoțate pe tocuri de juma de metru, boite bine și abia ieșite de la saloanele de înfrumusețare (denumire poetică și capitalistă) își purtau crestele umflate și vopsite. La 14 ani? mă întreb inutil… Alte vremuri, desigur… Flăcăii, cu vagi tuleie pe obraji, erau preocupați să-și aprindă, degrabă, țigările, chiar pe trotuarul din fața porților mele. Mâine dimineață voi aduna un făraș de chiștoace și chiștocuri, răspândite prin curtea mea. Ar trebui să-mi plătească domn patron de la hotel taxa de salubritate moștenită de la Udrea-Popescu, umflată lunar direct în factura de electricitate.
Câteva doamne și domni profesori, puși la țol festiv, nu văd nimic din viermuiala agitată și zgomotoasă, care zăbovește mai bine de o oră în timpanele mele sensibile. Cu ovații și urale, gașca tânără urcă la etajul al treilea, la restaurantul care-și prăbușește gemetele și chiuiturile peste ferestrele mele de locatar corect, cu taxele și impozitele plătite la zi. Muzica intră, ore multe, prin pereții casei mele, aflu ceva despre „ani de liceu”, apoi ritmuri infernale mișcă perdelele de la geamuri. Nu, nu de la hotel, de la casa mea…
Pe la miezul-nopții a început calvarul, s-au auzit frâne zgomotoase, mașini ambalate, toate au atacat strada Liniștei (ce ironie…), iar formula unu s-a mutat aici, sub mustața voievozilor târgovișteni. Vecinii strigă, au ieșit pe la porți și își păzesc mașinile parcate pe trotuare, iar tinerii viitori liceeni zbiară, aclamă, înjură… Doar profesorii lor stau liniștiți, într-un colț de restaurant, cu o bucată subțire de friptură (de vacă argentiniană, ce mama-naibii…) și un pahar golit pe jumătate. Vedeți, așa sunt vremurile pe strada mea, se cam luminează de ziuă, iar peste hotelul de patru stele mai adie puțin gândul meu adormit: grohăitoarele exemplare absolvente îmi vor fi, din toamnă, elevi la liceu…
Vai de bietele mele bătrâneți!
