M-am tot gândit la aceste două cuvinte: buimăcire și rușine… Adică, mai întâi, la opusul dezmeticirii, trezirii, aducerii la realitate… Poate că unii dintre noi ne vom veni în fire cândva. Între țară și înțelepții de la guvernare e o distanță semantică, are sensul unui banc pe care vi-l spun ceva mai jos. E vechi, dar e bun, se potrivește. Deci: buimăcire, năucire, zăpăcire… Toate sunt pe aproape. Un personaj de poveste zice că într-un târziu ne vom dezmetici, că vom deschide ochii, numai că de îndată ce vom dori să ne ridicăm, vom ajunge tot acolo, jos, la umilințele vechi. Se va potrivi istoria aceasta, în zorii zilei următoare, dezmeticiți de visele de peste noapte, atunci când până și păstrăvii vor fulgera iarăși prin torentele reci. Și mă mai gândesc ce bine ar fi dacă s-ar putea întâmpla un fapt care să ne dezmeticească pe toți! E grea amețeala în care trăim.
Așadar, un om cu un câine intră într-un bar. Comandă o bere și exclamă: „Am un câine foarte deștept!” După câteva minute mai zice: „Câinele meu este cel mai inteligent!” Lumea din jur se uită deja urât la el. Paharul s-a umplut de tot când el afirmă: „Câinele meu vorbește!” I se răspunde: „Dar, bine, omule, ne crezi tâmpiți? Cum să vorbească un animal?” Omul le spune: „Hai să facem pariu! Voi îi puneți o întrebare și, dacă nu răspunde, mă scoateți de aici în bătaie, dar dacă răspunde, faceți cinste!” Oamenii zic: „Bine, mă! Ia să vedem! Mă, animalule, cum se cheamă chestia aia din piele cu care ţii calul?” Câinele se uită în ochii lor și spune: „Ham!” Oamenii țipă: „Ăsta a fost un lătrat”… Și-l scot în bătaie pe individ afară. Câinele se duce docil după el şi-l întreabă: „Oare trebuia să le spun lesă?” Asta e, buimăcire… Dacă viața nu se schimbă în bine, așteaptă, se va schimba în rău!
Și un pic despre rușine, așadar… I se mai spune sfială, jenă, reținere, sfiiciune, ocară, batjocură, ofensă sau, în alt sens, umilință. A fi rușinea cuiva mai înseamnă și a fi un om de nimic. Nicolae Iorga scria că, probabil, „cea mai mare rușine este aceea pe care nu o vede nimeni, rușinea de tine însuți”. Să facem și puțină filosofie. Un mare gânditor contemporan afirma că ideea perfectului nu e o idee, ci e o dorință, este întâmpinarea celuilalt, începutul conștiinței morale care pune în cauză libertatea mea. Acest fel de a te măsura cu perfecțiunea infinitului nu este, prin urmare, o construcție teoretică. Cum ar fi să te rușinezi de propria imoralitate? Și, iată, una dintre treptele scării la capătul căreia te vei rușina chiar de moralitatea ta… Altfel, nimeni nu a murit încă de rușine! Esop îl îndemna pe fiul său să nu-i fie rușine să facă întotdeauna ceea ce e bine. Ce vremuri…
Le-aș spune cârmuitorilor de azi ai țării mele că Dumnezeu i-a dat omului două urechi și o gură ca să asculte mai mult și să vorbească mai puțin. Să taci bine e mult mai greu decât să vorbești bine, zice un vechi proverb.
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
