”[O boală contagioasă]” de I. L. Caragiale

348
pusa roth costin tuchila caragiale publicistica leviathan.ro
Grafică de Costin Tuchilă

rubrica pur si simplu caragiale logo leviathan.roComentariu de Pușa Roth

Recunosc, doamnelor şi domnilor, că sunt tulburată, fiindcă e prea mare coincidenţa cu ce se întâmplă azi prin presă şi prin lumea politică cu ceea ce remarca şi demasca Domnul Caragiale. Este boală contagioasă plagiatul, este boală contagioasă scrisul după ureche, ca și ”falsi­tatea, reaua credinţă, strâmbătatea puntului de vedere” etc. Domnul Caragiale îi fericeşte pe  oamenii simpli care nu prea ştiu carte şi pe cei care ştiu dar nu prea au obiceiul să citească gazetele. Cât despre politică, ce să mai zic? Citesc şi mă uit la TV şi aproape nu realizez că între cele două evenimente, cel descris de Caragiale şi cel pe care-l privesc, e o distanţă de 133 de ani. Vă învit să faceţi acest exerciţiu, doamnelor şi domnilor, şi veţi fi surprinşi ca şi mine de izbitoarea asemănare.

[O boală contagioasă]caragiale

Istoricul viitor care va voi odinioară să lămurească epoca prin care trecem noi românii astăzi, luând colecţia publicaţiilor de tot soiul, mari şi mici, nu-şi va face desigur o idee bună despre starea sănătăţii intelectuale a unei părţi a contimpo­ranilor noştri. Se tipăresc în ţara noastră zilnic atâtea minuni de năzdrăvănie, atâtea documente preţioase pentru studiul psichiatriei, încât o minte mai cumpătată trebuie să se întrebe dacă nu e aci o boală publică, o monomanie, de care ar trebui să se ocupe mai mult medicina decât politica sau critica.

Sunt nenumărate publicaţiuni artistice, filozofice, ştiinţifice, politice, după care, citindu-le, ar trebui numaidecât să iei pe autorii respectivi şi să-i dai pe mâna medicului.

Care să fie cauza acestei stări bolnăvicioase a spiritelor? – o fi disproporţia între mijloacele intelectuale şi năzuinţa de a înfăţişa ceva în viaţa publică? – o fi năzdrăvenia puerilă a unei societăţi tinere chemate deodată la o viaţă prea matură pentru puterile încă necoapte ale multora? Sunt nişte întrebări la care aşa repede nu se poate răspunde, dar care desigur merită toată atenţia oamenilor de ştiinţă câţi îi avem. Potopul de publicaţiuni insane este un fenomen în adevăr prea ciudat şi de nişte proporţii prea colosale, pentru a fi trecut cu vederea de toată lumea.

Care om cu minte a citit polemicele gazetelor, mai ales ale celor din districte, infinitatea de poezii, de scrieri literare, de articole ştiinţifice sau politice, şi a observat în polemice falsi­tatea, reaua credinţă, strâmbătatea puntului de vedere, apoi mania plagiaturei atât de frecuentă, – şi nu s-a întrebat: oare ce boală să fie aceasta? şi ce leac i s-ar putea găsi? Şi încă, din nenorocire, boala de care e vorba este contagioasă; căci cele ce se scriu se scriu pentru a fi citite, şi de aci contagiunea.

Să ne înţelegem bine.

Un organ de publicitate politică, de exemplu, îşi are cititorii săi; ceea ce el le debitează zilnic trebuie să aibă o înrâurire cât de mică asupra cugetării şi părerilor lor, mai ales în politică unde temperamentul omului şi pasionalitatea se amestecă aşa de mult cu lucrarea intelectuală. Când dar acest organ în fiecare zi spune năzdrăvănii bietului cititor, nepregătit îndestul pentru a vedea că e boala de care vorbim la mijloc, cu ce bine se poate alege acesta din hrana intelectuală ce i se dă? Şi aci credem noi că se poate găsi întrucâtva explicaţia împrejurării că cea mai mare parte din populaţiunea oraşelor noastre care ştie să citească, tot citind, şi mai ales gazete, vorbeşte ca nelumea, face discuţii imposibile asupra politicei interioare şi exterioare, şi a pierdut, împreună cu limba, aproape cu desăvârşire bunul simţ caracteristic al poporului.

Din acest punt de vedere, amintindu-şi vorba franţuzească că ”şi nenorocirea e bună la ceva”, i-ar veni cuiva să crează că în vremea boalei intelectuale de care sufere epoca noastră o fi un grăunte de bine în faptul că poporul nostru în mare parte nu prea are gustul citirei. Căci ce să citească astăzi acest popor, care, aşa lipsit de carte cum e, este barem cu minte, îşi are poezia lui în adevăr frumoasă, filozofia lui în adevăr înţeleaptă, spiritul lui în adevăr spirit? Să citească milioanele de poezii stupide? frazeologia smintită? ştiinţa falsă? glumele neroade? Să citească bunioară lucruri minunate ca acestea:

”O evoluţiune caracteristică, care justifică pe deplin criticile şi vederile opoziţiunei, s-a produs în ultimul timp în atitudinea foilor şi foiţelor oficioase. După o campanie disperată dar care din nenorocire a fost condusă fără succes şi ecou, cu tot artificiul de fraze patriotice şi legende, desfăşurat, cu tot bagagiul considerabil de clasice invective şi calomnii, ce pune zilnic şi regulat în circulaţie proza şi dialectica colectivistă, căci n-a reuşit de a răsturna adevărurile arătate de opoziţiune asupra situaţiunei economice şi financiare a ţărei, în urma inspiraţiunilor şi nouilor ordine pornite din înaltele sfere, foliculari guvernamentali au abandonat lupta, au părăsit terenul în disperare de cauză”.

Şi acest pasaj este extras de unde? Dintr-o foiţă ce apare în vreun târguşor, redactată de vreun pomojnic ameţit, atins de boala timpului? Nu. Pasajul acesta este începutul unui articol de fond al ”României”, organ politic de clasa întâia(1).

Mai voiţi şi alte specimene?

Iată-le din acelaşi articol de fond:

”Deplângem situaţiunea puţin comodă, şi chiar penibilă creată gazetăriei guvernamentale, şi recunoaştem în acelaşi timp ca circonstanţe atenuante pentru trecut, că după o atitudine echivocă, prin renunţare la orice luptă şi discuţiune în această chestiune (a celor 155 milioane) au recunoscut în fine terenul fals pe cari se ţineau scriitorii Colectivităţii (2), şi au adus implicit un omagiu târziu dar nu mai puţin lăudabil realităţei şi adevărului.”

Şi în sfârşit:

”În zadar s-a căutat a se preface natura, a se regenera substanţa, prin infuziunea unui singur tânăr şi generos, sau a selecţiunei artificiale, după faimoasa reţetă a Voinţei naţionale, reţetă veterinară, căci ca toate ditirambele căutate, cu toate cursele întinse, şi aparatul irezistibil al corupţiunei desfăşurate, silinţele au fost zadarnice, şi degeaba se făleşte Colectivitatea cu achiziţiunea pretinsului element de vigoare. Căci în afară de categorisirea câtorva imberbi impacienţi rari nantes(3) dintre care unul şi-a afirmat aplicaţiunea principielor constituţionale, ce profesează pe catedră, cum şi ideile de progres ce-l nutreşte, prin bătaia unor nenorociţi săteni ce nu voiau a primi pe candidatul deputat impus, cum şi a unui alt specimen distins prin evoluţiunile surprinzătoare operate în credinţele sale, şi ambii în acelaşi timp condamnaţi deja pentru multă vreme prin debutul nenorocit şi lipsit de modestie ce au făcut în cariera lor politică şi parlamentară, tinerimea cultă şi inteligentă, tinerimea independentă şi luminată s-a ţinut spre onoarea ei, şi speranţa ţării, departe de atmosfera grea şi fetidă a Colectivităţii”.

Dar ajunge atâta pentru astăzi. Acest articol de fond are trei coloane, scrise desigur pe nerăsuflate.

Iată ”hrană intelectuală” pentru cititori, iată ”lămpă pentru luminarea opiniei publice”.

Apoi, nu sunt mai fericiţi cei ce nu vor să citească? E cel puţin, aşteptând vremea norocită când boala va trece, sunt apăraţi deocamdată de contagiunea ei.

A apărut prima dată în ”Voinţa naţională” (4), anul II, nr. 316, duminică, 11–luni, 12 august 1885, p. 1, cu titlul ”Bucureşti, 10 august”, fără semnătură. Editorial. Neretipărit. Neinclus în ediţiile anterioare celei din 2011. Inclus în ediția I.L. Caragiale, ”Opere”, vol. IV (Publicistică, ediția a doua, revăzută și adăugită de Stancu Ilin, Constantin Hârlav; studiu introductiv de Eugen Simion, Academia Română, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2011), p. 317–320. Textul de bază, în ”Voinţa naţională” (1885). Identificat de Florin Manolescu, în Caragiale și Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii”, 1983, p. 398–401, la Addenda, care atribuie acest titlu. (Nota editorilor, ed. cit., 2011).

_______

(1) Ironie, desigur, gazeta fiind obscură.

(2) ”Colectiviști” erau numiți în epocă liberalii. Caragiale însuși era taxat drept ”colectivist”, adică aparținând Colectivității (”scriitorii Colectivităţii”) din cauza colaborării sale la oficiosul Partidului Liberal, ”Voinţa naţională”.

(3) Expresia latină este ”rari nantes in gurgite vasto” (”înotători rari în marele vârtej”). Provine din ”Eneida” (I, 118) de Virgiliu, referindu-se la supraviețuitorii uneia dintre navele lui Aeneas distruse de furtuna dezlănțuită de Juno.

(4)  ”Voinţa naţională” a apărut la Bucureşti, cotidian între 10 iulie 1884 şi 31 decembrie 1912 şi săptămânal de la 6 ianuarie 1913 la 12 aprilie 1914. Oficios al Partidului. Director al ziarului în primii ani: Gh. C. Cantacuzino. Prim-redactor: N. D. Xenopol. Din 1888 are doi redactori principali, dintre care unul, până prin 1894, este Barbu Delavrancea. În perioada 1888 – 1890, se pare că Delavrancea a scris aproape singur ziarul semnând cu diverse pseudonime: Același țăran, Juvenal, Un amic, Un cetățean, Un oltean, Un șăran, Un visător, Unul din Ligă, Vr.

”Spre sfârşitul secolului ziarul va fi condus de gazetari profesionişti, iar din 1903 director va fi Ioan Nădejde, în redacţie intrând Sofia Nădejde, Petre Locusteanu, mai târziu Constantin Banu, Grigore Tăuşan ş.a. Un colaborator consecvent, chiar din 1885, a fost A. D. Xenopol, care scrie cronici literare (la Poezii de Matilda Cugler-Poni, Poezii de N. Gane ş.a.), cronici muzicale sau de artă plastică, studii, articole de istorie şi filologie, recenzii, articole politice”, semnând şi cu pseudonimul Helvetius.” (Remus Zăstroiu, în ”Dicționarul general al literaturii române”, Ț/Z, București, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, 2009).

Colaborarea lui Caragiale datează din 1885: primul articol publicat cel din nr. 274, , miercuri, 19 iuie 1885, ”[Pentru coalizarea opoziției]”. ”Varietăți geografice, de la Zanzibar la Salonic și înapoi” (nr. 278, duminică, 23 – luni, 24 iunie 1895, semnat Quodlibet) anunță celebra schiță de mai târziu, ”Temă și variațiuni”. Editorialele lui Caragiale nu erau semnate. ”Pe cine se reazămă guvernul” (nr. 315, 10 august 1885) precede editorialul ”[O boală contagioasă]”. Îl veți citi în curând pe acest site.

Din datele existente până astăzi, colaborarea lui Caragiale cu oficiosul liberal se încheie cu articolul ”[Justificarea unei expulzări]”, în trei părți (nr. 372, 374, 376, 20 –25 octombrie 1885).

Note de Costin Tuchilă

Arhiva rubricii Pur și simplu Caragiale

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.