La o lectură de suprafaţă, s-ar părea că Racul (București, Editura Albatros, 1976), cea mai recentă carte a lui Al. Ivasiuc, este romanul unui antierou, Miguel, un trădător ajuns unealtă a puterii într-o ţară sud-americană. Că această interpretare este insuficientă, nu ne convinge numai felul în care se discută romanul în teoria modernă a prozei sau vreo orientare metodologică, ci însăşi realitatea textului. Pentru prozatorul modern, e mai puţin importantă tipologia personajelor, cât eventuala rezolvare a unui moment de criză. Aceasta este, de fapt, orbita pe care se înscrie conflictul din toate romanele lui Al. Ivasiuc. În Racul, se înfăptuieşte un fel de complot contrarevoluţionar; e mai mult o operaţiune preventivă, care urmăreşte exterminarea tuturor celor care fac parte din organizaţii de stânga. Ea îi vizează şi pe posibilii viitori comunişti; pentru ca teroarea să aibă eficienţă maximă, sunt executate la întâmplare şi persoane nevinovate. Programul represiunilor indică o tehnică desăvârşită a iniţierii oricărui individ în „tainele fricii”. Conducătorul acestei bestiale „capodopere de cinism”, Don Athanasios, proclamă perimarea individualismului: ,,Ca indivizi, să zicem, suntem pierduţi. Ca persoane abia acum vom reuşi să ne organizăm supravieţuirea.” Secretarul lui, Miguel, devine protagonistul acestei dezindividualizări a conştiinţei umane. Până şi criza traversată de Miguel pare programată de un computer. În analiză se recurge deseori la amintire. Convenţia temporală, în primul rând, sugerează, vom vedea, „familia romanescă” în care textul poate fi încadrat. Acţiunea se întinde pe durata unei zile şi a unei nopţi.
Racul este, am crede pentru început, faţa inversă a unei utopii. Teroarea satisface nevoia de ordine tocmai impersonalizând istoria: „Moartea impersonală duce la viaţa impersonală a celorlalţi.” Un episod petrecut în noaptea masacrului precizează sensul dezindividualizării până şi a morţii. Unul dintre cei trecuţi pe listă pentru a fi arestat şi apoi ucis, murise cu o zi înainte. Ofiţerului în acţiune i se ordonă să aresteze cadavrul, motiv de meditaţie asupra „epocii” spre care ordinea dorită îl conduce: „Nu eram doar un simplu ucigaş, pentru că asta eram, ci înlăturam urma de omenesc din moartea însăşi… Am înţeles că intrăm într-o altă epocă şi nu ştiu dacă sunt copleşit de bucurie că voi supravieţui în ea. Moartea trebuie să-şi păstreze caracterul ei solemn, individual. Măcar ea.”
Romanul sfărâmă proiectarea iluziei, instaurând simbolic „lumea inversată dintr-o oglindă”, în care se locuieşte virtual. Criza reală nu se depăşeşte deci prin imaginarul-prognoză iluzorie a viitorului (modul utopic), ci prin ordinea impusă de o violenţă a prezentului, în care timpul individual se abstractizează asemeni celui de „nesfârşită şi răbdătoare lentoare” al unui rac. Individul se va confunda cu specia, precum racul contemplat de Miguel, „va putea rămâne, nemuritor, singurul supravieţuitor în această lume de crustacei”, va avea numai natură, nu şi istorie. Anularea fiinţei umane ca individ este un tribut plătit civilizaţiei tehnice. Scăpat de destinul individual, Miguel poate deveni autoprogramabil: „zilele lui vor fi neîncetate naşteri, fără imbecila bucurie de a trăi, de a respira, de a simţi că se mişcă…” În acest context apare firească nevoia de spaţiu pe care el o resimte în final, când părăseşte biroul „perfect funcţional” a cărui simplă anexă este. Numai ideea de spaţiu i-ar mai putea salva ideea de existenţă, într-o ordine filosofică în care prima este inseparabilă de ultima. Lucru imposibil pentru că a început, deja, să supravieţuiască, nu să trăiască. Lumea propusă este rezultatul victoriei „semnificantului asupra semnificatului”. „Cultura care va începe aici, îşi spunea Miguel, va avea mai puţine monumente de piatră şi marmură şi mai mult monumente de vorbe, o nouă lume magică, luând cuvintele aşezate în structuri strălucite, drept singura realitate”; el însuşi va fi unul dintre „aleşii” care „nu vor avea decât suprafaţă”, nu şi adâncime. Paradoxal, ordinea „mecanică” trimite la imaginea haosului. O lume alcătuită exclusiv din semnificanţi este un haos mascat de aparenţa unei ordini. Este celălalt aspect fundamental, desprins din simbolurile romanului, derivaţie a unui model cunoscut: eposul barbariei, cum, plastic, îl numeşte un critic italian.
Valoarea romanului lui Al. Ivasiuc constă în subtilitatea cu care preia temele prozei moderne. Luciditatea romancierului dizolvă orice exagerare, păstrează proporţia necesară, aceea care îi oferă posibilitatea de a filtra problematica civilizaţiei contemporane. Al. Ivasiuc nu porneşte de la teorie, cum în bună parte a făcut Joyce, asimilându-l pe Vico, ci mai ales de la o realitate. Racul pune în mod parabolic problema condiţiei omului contemporan, în criză accentuată, a cărui sensibilitate este asaltată de propria lui creaţie: dominaţia tehnicismului.
„Amfiteatru”, nr. 1 (133), ianuarie 1977, p. 402
Despre Al. Ivasiuc, click aici.
