”O nouă piesă de Motti Lerner la Habima” de Gheorghe Miletineanu

103
Imagine din spectacolul ”Cauza decesului – necunoscută” de Motti Lerner, Teatrul Național Habima din Tel Aviv
Imagine din spectacolul ”Cauza decesului – necunoscută” de Motti Lerner, Teatrul Național Habima din Tel Aviv

cronica de teatru logo leviathanMotti Lerner, care s-a născut în 1949, e un reputat dramaturg și scenarist israelian. A studiat matematică și fizică la Universitatea din Ierusalim, apoi teatru tot acolo, iar pe urmă a participat la diferite ateliere de creație  în Anglia și la San Francisco. Între 1978 și 1984 a fost secretar literar la Teatrul Khan de la Ierusalim. A început să scrie în 1984 și s-a mutat la Tel Aviv, unde a predat dramaturgie la școli de teatru; ulterior a predat și la școli din Statele Unite. Piesele lui, ”Kastner”, ”Suferințele lui Messiah” și ”Pollard” l-au situat printre autorii dramatici cei mai importanți din Israel, cu piese de acut interes politic și foarte bine scrise. Piesa lui Lerner, ”Asasinarea lui Itzhak” tratează subiectul asasinării lui Itzhak Rabin; piesa n-a fost reprezentată în Israel, sub cuvânt că ar avea un caracter antisemit (!). A fost jucată însă, ca și alte piese controversate ale dramaturgului, în Europa și în Statele Unite. Așa se face că, în pofida talentului și a reputației lui, dramaturgul e mai cunoscut în lume decât în țara lui de baștină. Când m-am hotărât să văd la Habima Cauza decesului – necunoscută, o piesă care se inspiră din romanul lui Omri Assenheim, Să prinzi un ucigaș, mi-am închipuit că n-am să văd textul cel mai reprezentativ al dramaturgului, dar m-am lăsat îmboldit de niște alte motive; unul dintre ele a fost că autorul romanului e un cunoscut jurnalist, colaborator permanent al emisiunii de televiziune Fapte, dedicată, foarte critic, celor mai acute fapte autentice din realitatea socială a țării, o emisiune care se bucură de mare audiență.

Premiera a avut loc pe 3 martie 2019, trei săptămâni și jumătate înainte de premiera spectacolului Recurs de la Teatrul Ghesher, spectacol despre care am comis câteva însemnări publicate recent de către Leviathan. Intrarea în repertoriu, în acest moment al stagiunii, la două teatre importante ale țării, a două piese polițiste mi se pare semnificativă – nici Teatrul Național, nici Teatrul Ghesher, care se vrea ”de artă”, nu pot supraviețui numai cu repertoriu grav sau cu comedie înaltă, fără felurite montări comerciale – musical-uri etc. Și vă rog să nu-mi răspundeți că și la Londra, și la Berlin, și la Paris, și la Moscova marile teatre sunt constrânse la anumite compromisuri repertoriale, fiindcă, de regulă, proporția între repertoriul de înaltă ținută și compromisuri e, pe câte știu, în toate locurile menționate mai rezonabilă decât la Tel Aviv, iar compromisurile se situează și ele, de regulă, la un nivel mai înalt.

La o lună și jumătate după premieră, la spectacolul Teatrului Național Habima nu erau caiete-program. Am primit – gratuit, firește – un fluturaș, cu numele realizatorilor spectacolului, actorii fiind trecuți toți la grămadă.

Dacă e să credem povestea tipărită foarte succint pe fluturaș și s-o coroborăm cu ce se poate afla de pe Internet, istoria spectacolului ăstuia – Cauza decesului – necunoscută – este, pe scurt, următoarea:

Cândva în anul 2009, Omri Assenheim se ducea să-și ia copilul de la grădiniță și, în așteptarea acestuia, a auzit întîmplător conversația a două femei care comentau decesul suspect al unei a treia femei în kibbutzul unde trăiau. Dialogul i-a stîrnit lui Assenheim curiozitatea și el, jurnalist de investigație, a început să cerceteze, de bunăvoie și nesilit de nimeni, misteriosul deces. A ieșit la iveală destul de repede că răposata era a treia soție a unui anumit Shimon Cooper, a cărui primă nevastă murise, în împrejurări relativ asemănătoare, cu 15 ani mai înainte. După ani de investigații s-a putut dovedi că și prima, și a treia soție a numitului Cooper fuseseră asasinate de soțul lor, pe care începuseră să-l incomodeze. La capătul procesului intentat criminalului, acesta a primit două condamnări la închisoare pe viață – a doua lui soție s-a salvat divorțând la timp în condiții avantajoase pentru odioasa ei jumătate.

Omri Assenheim a povestit istoria într-o carte; relatarea lui n-a entuziasmat peste măsură, pe câte înțeleg, critica literară, care i-a imputat, înainte de orice, ținuta excesiv de ziaristică. Motti Lerner a dramatizat cartea lui Assenheim, iar distinsul regizor al Teatrului Național Habima, Hanan Snir, a adaptat dramatizarea (păi, cum altfel, în zilele noastre?!) și a pus în scenă versiunea adaptată; de ce a avut nevoie de o adaptare dacă punea în scenă textul unui contemporan în viață e mai presus de priceperea mea.

Eran Atzmon a imaginat un decor simplu și elegant – interiorul unei săli de tribunal dreptunghiulare, cu scaune instalate de-a lungul unor practicabile de jur împrejur, despărțite de patrulaterul din centrul scenei prin niște bariere metalice, prevăzute fiecare cu intrări comode dinspre practicabile către suprafața principală de joc; sala de tribunal e mărginită de niște panouri de lemn într-o culoare brună caldă, cu chenare de lumină – e și asta o fixație scenografică modernă, de efect; la mijloc, o canapea, o masă, câteva scaune sunt suficiente pentru a sugera diferitele interioare în care se petrece acțiunea pe care o reconstituie, prin scurte flash-back-uri, procesul de două ori ucigașului, dedesubtul unor tuburi fluorescente instalate deasupra scenei pe mai multe coloane dispuse perpendicular pe rampă (luminile, precise și coerente – Meir Alon). Pe peretele care se înalță frontal față de publicul spectator al teatrului se proiectează la începutul și la sfârșitul spectacolului niște scurte texte lămuritoare, așa cum se obișnuiește în filme de acțiune cu detectivi. Costumele imaginate de Ruth Miller sunt, mai toate, sobre, și portretizează, caracterizează cu tact personajele dramei. Ilustrația muzicală (Yossi Ben Nun) e, permiteți-mi clișeul, ”la obiect”, cu câteva accente drrrramatice de tot în momente de vârf ale acțiunii.

Și-i-i?

Spectatorii sunt invitați să urmărească timp de două ore (inclusiv o pauză) tehnicile de care s-a slujit un psihopat ca să lichideze două ființe omenești, două femei care l-au iubit și i s-au devotat, nenorocind și o a treia, care a devenit, din dragoste pentru el, complice la ultima lui crimă. Către finalul spectacolului ei, spectatorii, sunt invitați să realizeze că, de fapt, acest monstru nu s-a dat înapoi nici de la a-și omorî propria mamă, care l-a crescut singură și s-a sacrificat pentru el, și n-a încetat să creadă că fiul ei e un om de treabă. În versiunea propusă de spectacol această mamă realizează într-un târziu cât de mult s-a înșelat și, acceptând ca fiul s-o omoare, săvârșește, în fond, o sinucidere. Numai că asasinarea mamei nu poate fi dovedită, așa că o a treia condamnare la închisoare pe viață abjectul personaj nu mai poate primi.

Și în ce constă esențialul tehnicilor de care s-a servit această bestie ca să înșele atâta lume timp de atâția ani? Personajul e mitoman, e un caz morbid de mitomanie. El invocă neostenit, ca un personaj din piesa lui Murray Shisgal, ”Amooor”, ”un iad de copilărie frustrată”, fiindcă a crescut fără tată. El toarnă în dreapta și în stânga minciuni gogonate, se dă drept agent al Mossad-ului etc. E foarte de mirare că e crezut, fiindcă toate minciunile lui frizează absurdul.

Piesa sugerează foarte apăsat că personajul central este motivat de interese materiale, fiindcă nu muncește nicăieri, nici nu vrea să muncească și trăiește din ce-i asigură mama, și apoi nevestele, iar, într-una din căsnicii, socrul. Dar ideea asta nu e dusă până la capăt, combinația maladivă a apucăturilor de pește cu un intens apetit sexual nu capătă în text, și nici în spectacol, o expresie limpede și deplină.

Victimele acestui ucigaș sunt toate – și ăsta e singurul fapt din sinistra lui poveste, și singurul adevăr omenesc într-adevăr adevărat din piesa lui Motti Lerner – femei singure trecute de prima tinerețe, divorțate, cu copii etc., adică ființe care, în singurătatea lor dezolantă, luptându-se din răsputeri cu greutățile vieții, caută ceva care să semene cu dragostea și un sprijin, dar care, fatalmente, dau toate peste un escroc sentimental; acesta se lasă cu nerușinare întreținut și răsfățat. E singurul aspect realmente relevant sub raport social și sub raport psihologic, al poveștii lui Cooper.

Regizorul și-a alcătuit o distribuție alcătuită din zece actori, între care două capete de afiș ale teatrului, a inventat un număr de elocvente leit-motive de mișcare – toate operațiunile de seducție ale ucigașului sunt marcate prin câte un tango înfierbântat și fierbinte cu partenerele respective (mișcarea – Tut Moller); toate luările de contact, prin conversații telefonice, cu aceste partenere sunt marcate prin repetarea aceleiași mizanscene; sfârșitul acestor partenere e și el marcat prin repetarea unei anumite ieșiri a fiecăreia din spațiul scenic (înmormântarea uneia dintre victime e marcată printr-un grăitor cortegiu funebru); asasinul se folosește sistematic, în dialogurile sale cu partenerele, de un telefon mobil, prin care vorbește cu un glas fabricat anume în acest scop, în mizanscene care se repetă… Și delectează publicul prin previzibilitatea lor.

Și actorii? Pe lângă faptul – care pe mine personal mă revoltă principial din ce în ce mai tare, pe măsură ce fenomenul se extinde și devine normă – că actorii au nevoie într-una din sălile mici ale Teatrului Național de penibilele neck-uri, pentru ca să-și menajeze glasurile (întrebat ce i se cere unui actor ca să fie tragedian, marele Salvini a răspuns, după cum se știe: ”Voce, voce și încă o dată voce!”), nu pot să nu constat că nu numai capetele de afiș ale teatrului dispun de meșteșug, ci și ceilalți interpreți ai montării știu meserie și-și practică mai mult decât onest meseria. Pe alocuri chiar cu mult talent. Realizatorii spectacolului meșteșugăresc toți cu mult meșteșug; toate cusăturile sunt cu ață albă, dar împunsăturile de ac sunt foarte îndemânatice, foarte elegante, de-a dreptul de broderie.

Două ore inclusiv o pauză (prezența antractului e o raritate în zilele noastre, poate să treacă aproape drept o inovație regizorală!) publicul e constrâns să urmărească aventurile unui asasin, ale unui ”ucigaș în serie” și să ia notă de procedeele de care s-a ajutat acesta în înfăptuirea crimelor lui. Că e vorba de un asasin, publicul știe, practic, din prima clipă. Oare de ce trebuie eu, stimat Teatru Național, să urmăresc această oroare timp de două ceasuri (inclusiv pauza)? Piesa nici măcar nu e centrată pe eforturile jurnalistului de investigație și apoi ale poliției, de a dezvălui cumplitul adevăr, ea e centrată pe infamia eroului principal, care nu e înfățișată ca infamie, ci ca o șmecherie primitivă, dar extrem de eficace. Și nu pun la socoteală că, mai ales în prima parte a spectacolului, e izbitor că trucurile ucigașului provoacă în public ilaritate, îl fac pe ucigaș aproape simpatic – e stilat, nu lipsit de șarm, de ce să nu profite de impresia favorabilă pe care o produce? Pare să fie într-adevăr iubitor de copii, cel puțin atâta veme cât copiii (are patru din prima căsnicie, plus cei vitregi din căsătoriile ulterioare) nu-i încurcă socotelile.

Marele atu al teatrului în această întreprindere discutabilă, alibi-ul pe care îl exploatează ea, e că povestea e adevărată, autentică, ”luată din viață”. Pe asta se bizuie publicitatea pe care o face teatrul acestei antreprize. La urma urmei, și piesa ”Cadavrul viu” a lui Lev Tolstoi se bazează pe o istorie autentică de tribunal și romanul aceluiași, ”Învierea” , se bazează pe o istorie autentică de tribunal. Numai că Tolstoi a știut să vadă în senzaționalele povești despre care a scris ceea ce e relevant în ele pentru întreaga lume, și asta nu numai pentru epoca lui… De, nu toți putem fi Lev Tolstoi!

La nici două luni de la premieră, sala nu era plină-plină; am remarcat câțiva spectatori plecând agasați acasă în timpul antractului (!); nici aplauzele de la sfârșit nu mi s-au părut entuziaste; nu-mi rămâne decât să sper că spectacolul ăsta va fi scos de pe afiș cât de curând – e făcut ”la meserie”, dar e insalubru.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.