Terminasem un roman nou, o poveste despre uitare și bătrânețe, despre neputință și însingurare. Eram obsedat de această întrebare veche: ce se întâmplă atunci când se sfârșește amintirea? Ca și scrisul, de altfel, el se poate termina într-o bună zi? Cuvintele noastre aleargă prin paginile poveștilor și, uneori, se opresc fericite, la locurile lor. Și așa apar visele sumbre, atunci când toate o iau razna, tot așa cum se petrec lucrurile cu oamenii ajunși la bătrânețe, gândisem înainte de a începe istoria mea cea nouă.
Mereu există ceva care continuă să se mai învârtă prin căldura rătăcită a cuvintelor noastre. Mi-am pus, atunci, personajul să rostească abia șoptit că trebuie să stai de pază, măcar cinci minute, să pășești prin beznă ca prin propria ta libertate, să faci un pas și apoi să dispari… Iar în ziua în care o santinelă anonimă îți arată drumul periculos, să te întrebi: unde te duci, cine te așteaptă, ce urmează să găsești mâine la capătul drumului?
Personajul meu o spune fără speranță, numai bătrânii îndură ușor un refuz, se supun, pentru ei noaptea se face de necuprins, timpul devine pustiu și fără rost. Astfel se adunau vorbele în mintea personajului meu. Bătrânii au, cum a mai scris cineva, timp de prisos și toată viața înapoi. Și foarte aproape de ei s-au zărit moartea vorbitului, a mersului, a statului în picioare, a statului acolo unde nimic nu mai e al tău, a dormitului noaptea. Nu moartea, de fapt, ci reîntoarcerea…
La sfârșit de capitol, tot personajul meu avea să întrebe un înger de carton: să nu-ți amintești nimic despre ziua de azi, ce altceva să mai ceri de la veșnicie? Poți să dai o formă mai complicată unei lipse de speranță veche de când lumea? Și apoi, să te strecori abia văzut pe trotuarele înghețate.
Zâmbiți-mi puțin, eu știu să vă răspund cu surâsul meu, eu autorul…
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
