”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (1)” de Dori Lederer

440
Dori Lederer rubrica leviathan.ro

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roÎn fața ei era un bărbat căruia nu-i putea distinge chipul. Funcționara de la ghișeu îi dădu un pachet cu cărți, destul de voluminos. Bărbatul încercă să îl apuce cu mâna stângă, dar pachetul alunecă de pe tejghea și ajungând pe ciment se sparse, iar cărțile se împrăștiară.

Abia atunci Otilia observă că nu avea mâna dreaptă. Se grăbi să îl ajute, să adune cărțile, dar el o asigură că se descurcă. Totuși, ea îi spuse :

– Așteaptă, te rog, te ajut să le duci acasă.

– Bine, te voi aștepta la ieșire, răspunse omul încurcat de ajutorul venit pe neașteptate.

Brusc, Otilia avu sentimentul că îi citește gândurile, ba mai mult, că știa o mare parte din ce era scris în cărțile pe care le avea în mână. Și a mai știut ceva… Bărbatul era Emanuel și nu avea de gând să o aștepte. L-a strigat pe nume, când se pregătea să pășească în stradă:

– Emanuel… totuși… cine va ieși din poveste?

Bărbatul o privi fix preț de câteva clipe și nu-i spuse nimic, dar ea a citit dincolo de gândul lui, a citit în viitor.

Otilia se trezi brusc, deschise ochii și vorbi cu voce tare: ”Eu voi fi aceea, eu voi pleca din poveste”. Apoi, la fel de brusc, adormi.

*

Era dimineață. O dimineață de februarie. Sau de decembrie, sau… cine mai știe? Era o dimineață de iarnă. Pe străduța îngustă, magazine cu nimicuri, iar vânzătorii cucăiau în spatele tejghelelor. Otilia intră într-unul care avea tablouri în vitrină. Poate mai mult din curiozitate, poate un pic și pentru a se încălzi, nici ea nu știa de ce. Vânzătorul, un bărbat căreia nu-i puteai citi vârsta, trebăluia, aranjându-și locul în care-și petrecea ziua întreagă.

– Vă pot ajuta cu ceva? întrebă el, văzând femeia.

– Nu, doar mă uit, îi răspunse absentă.

Picturile reprezentau îngeri, aripi, câteva icoane din care o priveau niște sfinți cam triști, icoane în genul celor bizantine, un autoportret… Privi atentă la el. Privi și la vânzătorul care o urmărea pe furiș cu privirea și parcă-și aminti de cineva de demult sau poate recunoscuse pe cineva, de undeva.

La ieșire, trecând pe lângă om, simți un fior. ”Într-o zi voi scrie despre tine, Emanuel”, îi spuse femeia, privindu-l adânc în ochi.

El tresări și o privi aproape speriat: ”De unde știi că trebuia să mă numesc Emanuel? Nu am spus asta nimănui”.

Otilia plecă fără să-i răspundă, având pe chip un zâmbet straniu…

La naiba, aș putea jura că femeia asta nu există”, își spuse pictorul plecând și el la ale lui, printre tablouri.

Era tulburat.

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...