Scoase din sertar cutia cu scrisorile. Erau scrisorile scrise Otiliei, iubita lui pe care o purtase în suflet toată viața. Răsfoi prin ele, rânduri scrise unei iubiri care rămăsese imaginară. O iubire care ar fi putut să se împlinească, dar… ”Chiar, de ce nu a fost? Credeam într-un Dumnezeu care mă voia singur? Datoria față de cei care mă crescuseră mă făcuse să cred că menirea mea era să rămân cu ei la mănăstire, să-i sprijin? Credeam că o pot iubi precum auzisem că iubesc îngerii, fără să o ating, doar să mă rog pentru ea, doar să o vreau fericită pe ea? Dar ce era fericirea? O voiam fericită pe ea ori căutam o scuză pentru mine în timp ce fugeam de iubirea ei? Ea ar fi fost fericită cu mine, așa îmi spunea. Cât am greșit alungând-o deși o iubeam… Și totuși, chiar doream să mă uite, să trăiască, să iubească și să fie iubită… De ce nu de mine? Pentru că, da, pentru că pe atunci credeam că am o datorie, deși astăzi știu că singura datorie pe care o aveam era să iubesc așa cum iubesc oamenii, să iubesc simplu, păcătos și umil, să iubesc… pur și simplu, iar restul se vor fi așezat prin viața asta.”
Privi spre fereastră, cerul era acoperit cu nori iar cele două linii verticale dintre sprâncene se adânciră în încercarea lui de a scruta în trecut. Mult timp a fost bântuit de gândul că Otilia se sinucisese aruncându-se de pe stânci în prăpastie. N-a visat-o la început, deși o ruga în fiecare noapte să vină să-i vorbească. Gândul că nu fusese un accident l-a urmărit, l-a măcinat, l-a asprit, i-a îmbătrânit sufletul într-un corp încă tânăr. Apoi, într-o noapte, ea a venit. S-a așezat pe marginea patului, l-a mângâiat pe frunte și i-a spus atât: ”A fost un accident, un accident venit la timp, Emanuel, nu te mai zbuciuma, dormi”. Când a deschis ochii, dispăruse. Nici acum nu știe dacă visase ori chiar venise ea, dar dorul rămăsese și crescuse, remușcările i-au umbrit viața și dragostea pentru ea i-a umplut nopțile cu litere, litere… La început a crezut că scriind mai alină din focul ce-l ardea, dar cu cât îi scria, cu atât creștea durerea, iar când se oprea, simțea că se sufocă. Și iar scria… și iar se rănea… și iar se oprea… și iar…
Îl însoțise toată viața, devenise parte din el, era iubita și confidenta lui nevăzută de nimeni altcineva decât de el. Își aminti cum, într-o noapte, în vis, îi promisese că-i va arăta cum ar fi fost iubirea lor pe pământ. Își aruncă ochii de la fereastră spre măsuța de la capul patului și privirea se opri pe bilețelul fetei-primăvară, cum o numise pe femeia aceea care trecuse ca o cometă prin viața lui, lăsând în urmă doar o adresă și un număr de telefon.
Încurcate mai sunt căile destinului… își spuse bărbatul.
Se ridică brusc în picioare și-și spuse: ”Treci înapoi la viața ta, gândește, omule, gândește, trezește-te, nu mai există pentru tine iubire”. Și ieși pe ușă ca o furtună. ”Plec înapoi pe mare”, își spuse cu hotărâre.
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
