”Nicăieri nu te simți mai liber ca pe mare.” Lumea rămânea în urmă încet, încet, departe, cât mai departe, Privea spre țărm cu gândul pierdut. Se mai vedea ca o linie, apoi, s-a văzut ca un punct, apoi, deloc. Dispăruse precum un vis dimineața. Emanuel fugea încă o dată de lume, sau poate fugea de destin, sau poate încerca să fugă de el însuși. De multe ori fugim de toate acestea tocmai pentru a le întâlni cu adevărat. Colegii îl primiseră bucuroși: ”Eram siguri că vei reveni, cine a gustat din această libertate se întoarce la ea de câte ori va căuta eliberare din strânsoarea paradoxurilor vieții.”
*
Otilia ajunse acasă. Puse valiza la intrare, dechise ferestrele, făcu o cafea, se descălță și se așeză pe locul preferat de la masa din bucătărie. De acolo vedea ușa de la intrare, în culoarea lemnului ei își imagina pădurea. Pentru ea, pădurea era ca și viața, omul, un copac înlănțuit de pământ și supus capriciilor cerului.
”Iată-ne acasă din nou”, spuse. Întotdeauna vorbea așa, la plural, simțea că nu e singură, ci în ea mai sălășluiește cineva cu care nu se plictisise vreodată. Era o femeie încă tânără în aparență, dar râdea în sinea ei de această remarcă. Tinerețea, ca și bătrânețea, poate că sunt doar niște stări. Poate că oamenii sunt așa cum simt, niște cifre spun de cât timp ești pe pământ, iar restul….iar restul sunt ascunse ochilor.
*
Anotimpurile se succed iar natura, obedientă, își schimbă chipul fără a obosi, numai omul nu vrea, nu vrea să asculte de anotimpurile vieții pentru că are suflet, pentru că sufletul ascultă de alte legi, își schimbă chipul în funcție de alte împrejurări. Uneori, în toiul tinereții vine toamna și visele cad frânte precum frunzele secate de sevă sub bătaia vântului rece. Alteori, în puterea vârstei vine iarna și omul se culcă sub pătura renunțărilor dorindu-și să hiberneze pentru totdeauna. Vara, sufletul parcă pleacă la umbră, lasă omul să lupte cu morile de vânt, să adune spice, să numere căpițe de fân, să creadă că niciodată nu va pleca soarele din cerul lui… Uneori, poate rar, poate doar o singură dată, vine primăvara în pragul bătrâneții și înflorește inima care se uscase.
”Dacă am putea vedea inimile oamenilor oare cum ar fi? Oare câți oameni poartă în piepturi ruguri, ramuri cu flori sau cioturi?” se întrebă Otilia după aceste gânduri copilărești. ”Tu, inimă, cum ești, ce mai faci?”, întrebă ea privindu-și pieptul. Dar inima tăcea. Se întorsese acasă și-și reluase tăcerea în liniște. ”Tu, inimă, acum ești și surdă? Nu vrei să vorbești?”, întrebă iar Otilia, de data asta râzând. ”Bine, taci, dacă așa vrei tu, așa să faci”, adăugă și se ridică să desfacă valiza. ”Atunci, să ne reîntoarcem la treabă”, continuă pe un ton neutru.
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
