Promisiunea de joi (3)” de Gina Zaharia

364
Gina Zaharia roman politist foileton leviathan.ro

rubrica roman foileton leviathan.roMaria și-a luat rămas bun de la bunicul ei, pe terasa casei. A încuiat poarta cu cheia pe care o avea mereu asupra sa, apoi s-a îndreptat spre apartament, ocolind câteva străzi ce i se păreau pustii. Oraşul era brăzdat de lumini. Din când în când, câte un câine măsura frecvența liniștii, iar vântul fluiera pe mai toate străzile, în voie. Se simţea descătușată, dar şi confuză. Simțea nevoia să zburde, să coboare și să meargă pe jos, să vorbească singură, să refacă scenariul a tot ceea ce ar fi trăit dacă n-ar fi făcut saltul acela – căsătoria sortită eşecului – în care nu s-a simțit nici vultur, nici ecou, ci mai degrabă un samaritean obligat să-și păzească propria conștiință. Gândul la Bogdan îi alungă oboseala ca prin farmec şi deodată simţi nevoia să-l aibă alături şi se plimbe în neştire cu mașina. S-ar fi întors la recepţie, dacă gestul nu i s-ar fi părut deplasat. Ajunse acasă. Un val de liniște îi cuprinse trupul. Deși ar fi vrut să adoarmă imediat, gândurile năvăleau fără reținere. Urma o zi importantă. Din dormitorul vecinului de palier se auzea muzică în surdină. Cineva cobora scările apăsat. Un bețiv cânta răgușit în dreptul ferestrei. Se întrebă dacă fusese acolo și când a intrat ea în bloc. ”Ei, și ce dacă? Oricum, nu l-aş fi observat…” se amuză singură. Fericirea ei se afla acum deasupra tuturor acelor umbre și a lumii întregi.

Gina Zaharia
Gina Zaharia

Se făcuse aproape cinci. La zece trebuia să fie la serviciu, la o bancă din oraş, unde lucra de vreo zece ani. Atât ceruse învoire. Apoi îl va suna pe Bogdan, îl vor lua pe Tudor și vor petrece seara împreună, la vila pictorului, din Zăvoaia, o localitate situată într-o zonă de munte, la aproximativ douăzeci de kilometri, în afara oraşului. Acolo era cel mai odihnitor loc de pe pământ: parcul mare, cu sălcii și iarbă, cu mobilier de grădină lăcuit, cascada mică, desprinsă din stâncă, împărțind acorduri care-ți înviorau sufletul. Tot aici se vor întâlni cu avocatul care va întocmi testamentul pe numele ei… Bineînţeles, acesta era planul Mariei. Puteau foarte bine să rămână acasă la pictor, dacă aşa dorea acesta.

Trei ore și zece minute… Atât a avut parte de odihnă. Soneria de la ușă o sâcâia îngrozitor. Se uită la ceasul telefonului mobil cu ură. Era opt și cinci minute. Tot atunci văzu două mesaje. Ambele de la Bogdan Davidescu.

– Doamne, dar cu ce am greșit să fiu trezită la ora asta?! zise cu voce tare, apoi se îndreptă spre uşă.

– Bună dimineaţa! Sunt comisarul Simionescu, se auzi o voce. Dan Simionescu! veni precizarea.

– Imediat! strigă Maria.

În grabă, își puse capotul înflorat, lung. Avea părul răvășit. Era desculță și speriată ca o pasăre captivă în palma întunericului. Deschise tremurând.

– Bună dimineaţa! repetă comisarul. El e colegul meu, inspector-principal Petrun.

– Ce s-a întâmplat, domnilor polițiști? întrebă grăbită și gândul o duse la Tudor.

– Ne pare extrem de rău… E vorba despre Tudor Cristache.

– Ce-i cu el?

– A fost găsit fără suflare lângă cascada de la Zăvoaia. Va trebui să vorbim.

Vestea morţii bunicului său era o platoșă cu ace otrăvitoare, ce creşteau în carne. Mâinile îi transpirau abundent. Pulsul se accelerase. Oxigenul din încăpere i se păru insuficient. Cei doi bărbați din fața sa aveau aer de temniceri plictisiţi, veniţi totuşi să-i încuie zăvorul luminii pe care tocmai o redescoperise. Cel care s-a prezentat ca fiind comisarul Simionescu avea părul cărunt. Părea echilibrat, tonul îi era domol, privirea blândă. Celălalt, mai scund și mai tânăr, învârtea niște chei, încercuind cu privirile încăperea. Ceru permisiunea să se așeze, intenționând să noteze tot ce se discuta.

– Poftiți! îi invită fata. Pe aici, arătă spre living.

Gândul îi fugi iute la Bogdan. Cât poliţiştii s-au făcut comozi, Maria, trecând peste etichetă, citi mesajele de pe telefon. Erau trimise la interval de câteva secunde. Ora 5.30: ”Sunt nevoit să plec urgent.” Ora 5.31: ”Vei afla în curând…” Un stol de gânduri negre îi inundă fiinţa. Nu ştia încotro să alerge, să se ascundă. Îşi spunea întruna: ”Nu se poate! Nu-i adevărat! Bogdan n-ar fi putut face aşa ceva. Şi de ce? Chiar dacă s-ar fi ratat în aventura lui occidentală, tot n-ar fi capabil de aşa ceva!”

(Va urma)

Vezi episoadele anterioare: ”Promisiunea de joi (1)”

”Promisiunea de joi (2)”

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.