”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (24)” de Dori Lederer

306
Dori Lederer Paul Cézanne, ”Muntele Saint-Victoire”
Paul Cézanne, ”Muntele Saint-Victoire”

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.roOtilia intră pe ușă obosită, aruncă geanta pe un scaun și-și făcu o cafea.

”Da, știu, nu e bine să bei cafea la ora asta, dar tu bei”, vorbi cu ea însăși.

”Multe nu sunt bune și totuși le facem”, încheie discuția, așezându-se la masă și sorbind cu înghițituri mici din licoarea neagră și dulce.

Deschise laptopul și începu să citească ce scrisese cu o seară în urmă, când sunetul strident al soneriei o făcu să tresară. Nu aștepta pe nimeni la ora aceea. Se ridică și deschise ușa. Camelia, cu un zâmbet larg, o dădu la o parte și intră vorbind precipitat:

– Otilia, trebuie să mergi cu mine!

– Unde, când, de ce?

– La munte, peste două săptămâni, în excursie cu mine și copiii mei. Am organizat cu clasa mea o fugă din oraș. Spune-mi că vii. De fapt, nu! Spune-mi că te bucuri să vii! Nu, nici așa! Spune-mi că vii oricum, chiar dacă acum nu te bucuri, că te voi răpi din lumea asta a ta, în care nu prea există altceva decât munca ta și tu! Aștept!, făcu ea o figură de prințesă care bate cu piciorul în podea.

– Ești nebună, e clar! Ce ți-a venit? Știi bine că nu pot, că nu am timp în perioada asta, că este imposibil, răspunse Otilia, punându-i mâna pe frunte, prefăcându-se îngrijorată. Of, arzi, circuitele tale au luat-o razna. Stai jos să-ți fac un ceai. Poate te îndop și cu vreo aspirină, să transpiri, așa, ca răzbunare, pufni în râs și continuă, privind în sus:

– Doamne, cum ai lăsat-o să plece de acasă în starea asta? Și, mai ales, de ce ai adus-o pe capul meu!

– Femeie, taci! Adică, nu tăcea, spune ”da” și dispar până peste două săptămâni, se încruntă Camelia, foindu-se prin bucătărie.

– Stai pe un scaun, licuriciule, ceaiul e gata imediat, o repezi Otilia, ca pe un copil răsfățat și împinse capacul laptopului tocmai când ”licuriciul” făcuse niște ochi mari și strălucitori la documentul deschis pe ecran.

– Ce e asta? Ce scriai? Lasă-mă să văd, sări Camelia contrariată.

– Nimic. Niște gânduri, rânduri, nimic special, se eschivă femeia.

– Vreau și eu să citesc, se prefăcu bosumflată prietena ei, deși știa că nu o va îndupleca.

– Ei, lasă, mai bine să vorbim despre excursia aia.

– Totuși, ce scrii?, insistă Camelia.

– Să zicem că scriu lucruri despre oameni, lucruri despre care oamenilor le este greu să vorbească, le este greu din diferite motive.

– Aha, îmi sună interesant. Scrii și despre mine?, făcu ochii mari Camelia.

– Poate că da, dar tot nu vei citi! Hai, zi-mi, ce te-a apucat cu vizita asta?

– Plec singură cu copiii din clasă și mi-ar plăcea să mergi și tu. Ai nevoie să ieși. Nu-mi place deloc să te știu în carapacea asta a ta.

– Dar eu sunt pe drumuri tot timpul, ce tot vorbești acolo?

– Ești, dar mi-ar plăcea să redevii veselă, așa cum erai pe timpuri.

– Ți se pare c-aș fi ursuză, nesuferito?, zâmbi Otilia mirată.

– Otilia, tu poți înșela pe oricine, dar nu și pe mine. Îți citesc în ochi cum aș citi într-o carte. Veselia ta este un fel de sfidare a loviturilor pe care viața ți le-a dat.

– Și nu e bine?

– Este, dar îmi doresc mai mult pentru tine. Vreau să-ți zâmbească și ochii, vreau să zâmbești cu inima, cum făceai când eram tinere.

– Eh, lasă, tinerețea nu se mai întoarce, să ne bucurăm de ceea ce avem,  când nu avem cireșe, ne plac și migdalele, îți amintești cum spuneam noi pe atunci? O să-ți spun în două zile dacă reușesc să evadez cu tine la muntele ăla de care spui.

Camelia se ridică de la masă și se îndreptă spre ușă cu un aer triumfător: după cum rostise ultima frază, răspunsul Otiliei era un ”da”.

– Nu ai băut ceaiul, ce fac cu el?, dădu din umeri Otilia.

– Bea-l tu! Mai lasă cafeaua, prea multă, veni răspunsul Cameliei, privind cu reproș la cafeaua care se răcise în ceașcă.

– Da, da, într-o zi, într-o zi nici plăcerea asta n-o voi mai avea. Dar până atunci, se pare că mai este.

Camelia coborî în stradă, întră în mașină și rămase o vreme pe întuneric gândindu-se la Otilia, apoi, scoase telefonul din geantă și făcu un apel.

– George, cred că Otilia va merge la munte. Îți voi lăsa adresa unde ne vom caza.

– Sărut mâna, Camelia, îmi doresc tare mult să fie așa. Otilia îmi place și mă intrigă în același timp. Mă face să mă simt ca un adolescent timid în fața fetei care i-a furat inima.

– Noapte bună, George. Și să nu uiți ceva: ai grijă, țin foarte mult la ea, îmi este ca o soră.

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.