”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (6)” de Dori Lederer

482
Edmund Charles Tarbell, ”Vălul albastru”, 1898
Edmund Charles Tarbell, ”Vălul albastru”, 1898

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.ro– S-a întâmplat ceva? întrebă Otilia speriată, privindu-i chipul livid.

– Nu, nimic, răspunse precipitat Andrei. M-a șocat pentru moment o coincidență, o pură coincidență, numele tău.

– Ce are numele meu, domnule?

– Știi… Otilia se numea cineva, o fată care a murit acum treizeci de ani, o fată pe care am iubit-o și m-a iubit.

– Doamne… îmi pare rău, spuse femeia încurcată. Venisem să-mi iau rămas bun, voi pleca peste trei zile și poate nu mai am ocazia să trec pe aici, până atunci.

– Vei pleca? Unde?

Senzația de sufocare reveni brusc. Va pleca… auzi la ea… va pleca! Unde? De ce? Cum să plece?” Se forța să pară calm, era clar că e tulburat de fata asta tânără. Avea ochii Otiliei, se mai numea și Otilia… chiar și gesturile parcă erau ale ei. O întrebă brusc:

– Câți ani ai?

– 35, răspunse ea scurt.

Făcu repede un calcul în minte, nu e ea… nu cred în reîncarnare, de fapt… nici nu refuz ideea, de fapt… în ce mai cred?”

Se scutură de gândul nebun și încercă să gândească limpede. Era o fată oarecare, apăruse într-o zi și va pleca. Nu era nimic predestinat, nu era chiar nimic, doar coincidențe.

Dar eu nu cred în coincidențe”, își spuse în gând.

Ar fi bine să crezi, ar fi bine pentru liniștea ta”, îi răspunse gândul.

Otilia îl privea cu interes, acest om avea ceva în el, ceva ce o făcea să-și amintească de vremuri apuse… și mai era ceva. De când îl văzuse, reîncepuse să viseze. Nu mai visa de mult, mult timp. Nopțile ei erau asemănătoare cu moartea, dormea buștean, un fel de amorțire totală.

– Dacă vrei și poți, putem bea o cafea sau un ceai, alături, e liniște acolo, azi a ieșit soarele și am văzut și ghiocei, îi spuse ea.

– Liniște… repetă Andrei… da, poate că nu e o ideea rea, poate că îmi vei vorbi chiar despre liniște. Pot merge acum, dacă ai timp și tu.

Ieșiră din micul magazin și se așezară la o masă la fereastră, în micul bar. Comandară două cafele și rămaseră privind în gol.

– De fapt, cum te numești, tu, Emanuel? sparse gheața Otilia, cu un zâmbet.

– Mă chemi pe nume și mă întrebi cum mă numesc?

Fata asta chiar îmi aduce un soi de liniște”, își spuse pentru el.

– Da, eu îți spun Emanuel, dar tu cum îți spui? continuă ea glumind.

– Eu îmi spun Andrei, Cineva de Undeva îmi spune Emanuel. Așa voiau părinții mei să mă numesc, destinul nu a vrut asta. Mi s-a dat numele Andrei. Apoi, trebuia să mă numesc iar Emanuel, dar de data asta nu am mai vrut eu, am fugit de la mănăstire, chiar în zorii zilei în care ar fi trebuit să devin călugăr.

– Trebuia să fii călugăr? făcu Otilia ochii mari, de parcă văzuse cine știe ce arătare.

– Da, așa trebuia, dar am hotărât să nu mai fac ce trebuie, e o poveste lungă, poate vreodată ți-o voi spune. Acum, aș vrea să-mi vorbești despre liniște, ce este aia o… liniște? Crezi că ai putea?

– Liniște… căzu ea pe gânduri… liniștea, cred… e de mai multe feluri, îmbracă haine diferite.

Sunt liniști care vindecă, liniști care ucid încet, liniști care împietresc, liniști care ascund sub ele vulcani, sau care vin după erupție… Cea mai grea este liniștea care seamănă cu moartea, cea venită după o bătălie cruntă cu tine însuți, în care ți-ai anulat toate dorințele, acea amorțeală a sufletului în care viața nu mai înseamnă mare lucru…

Își scutură părul negru, alungă tristețea de pe chip și începu brusc să râdă:

– Vezi câte prostii pot spune despre o noțiune atât de simplă?

Pentru liniștea ta, ar fi bine să crezi în coincidențe”, îl lovi din nou gândul pe Andrei.

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...