Duncan Macmillan e un dramaturg englez, care s-a făcut cunoscut mai întâi printr-o piesă intitulată ”Monstru”; piesa aceasta a obținut două distincții la un concurs de dramaturgie organizat de un teatru din Manchester, fiind nominalizată și la un premiu pentru cea mai bună piesă nouă și obținând și un premiu acordat pentru cea mai bună piesă de un ziar din localitate.
Un fost student, care mi-a rămas și bun prieten, mi-a semnalat piesa ”Plămâni” a dramaturgului, un text frumos despre condiția de părinte. Jucată la Washington, piesa a fost ulterior jucată în mai multe țări ale lumii, printre altele în Germania, la Schaubühne, la Berlin, pusă în scenă de Katie Mitchell, o regizoare, cum se spune, ”in”, cu care Macmillan avea ulterior să colaboreze adesea.
Mi-am continuat ”cura” de Beit-Lessin cu o altă piesă a autorului, ”Oameni, locuri & lucruri”, a cărei premieră a avut loc în 2015 la Londra, la Teatrul Național, care a fost nominalizată pentru un premiu Olivier, iar apoi a fost jucată, în 2016, în West End, iar în 2017 la New York. O piesă mai recentă a dramaturgului, ”Fiecare lucru strălucitor”, despre impulsurile sinucigașe ale oamenilor, a fost jucată trei ani la rând la importantul Festival de la Edinburgh, apoi într-un turneu prin multe țări și la New York.
În colaborare cu Robert Icke, autorul acelei ”adaptări” moderne, după mine de neiertat, a ”Orestiei” lui Eschil, pusă în scenă la Teatrul Ghesher (am scris despre spectacol mai demult), Duncan Macmillan a scris și apoi a pus în scenă o dramatizare a romanului lui George Orwell, ”1984”, obținând, în calitatea lui de co-regizor al montării, un premiu pentru cel mai bun regizor de teatru din Regatul Unit.
E vorba, așadar, de un dramaturg care s-a impus deja și a cărui carieră trebuie negreșit urmărită îndeaproape. Totuși, nu reputația autorului m-a mânat la Teatrul Beit-Lessin, ci numele regizorului, Roni Pinkovitch, un director de scenă foarte interesant, căruia nu-i mai văzusem demult nici un spectacol. S-a scris elogios despre interpreta rolului central din piesă, a contribuit și asta la decizia mea de a vedea spectacolul cu ”Oameni, locuri & lucruri.
Despre ce e vorba în piesă? O tânără actriță a devenit dependentă, fizic și mental, de droguri și de alcool. Un sentiment acut de vinovăție o face să se adreseze unui centru de dezintoxicare, unde, pentru a se vindeca de dependența ei, trebuie să se supună, timp de mai multe săptămâni, unui regim foarte strict. Dar pe cât e de dornică să se elibereze de droguri și de alcool, pe atât de tare se opune, cu încăpățânare, celor care încearcă s-o ajute. Încearcă să trișeze și să continue să bea și să se drogheze, deși e internată, refuză să-și spună numele adevărat, își ascunde profesia, se împotrivește tratamentului psihologic în grup, tratament care presupune confesiuni sincere în văzul și auzul celorlalți pacienți și participarea la sesiuni de psihodramă. Piesa urmărește procesul lent și dificil de însănătoșire prin care trece Nina (prima apariție a personajului, la începutul piesei, e în rolul Ninei Zarecinaia din ”Pescărușul” lui Cehov), Nina, care apoi declară că de fapt se numește Emma, care pe urmă admite că se numește Sarah și, în fine, e numită de maică-sa cu numele ei adevărat, Lucy. Publicul face cunoștință cu personalul centrului de dezintoxicare, cei care duc anevoioasa luptă pentru recuperarea socială a declasaților dependenți de narcotice și de băuturi spirtoase, și cu câțiva dintre pacienți – unul dintre aceștia, Mark, are în cele din urmă un rol determinant în însănătoșirea actriței.
Decorul montării este al scenografei Kinereth Kisch; ea a construit pe scenă o foarte sugestivă hală de depozit, un V tapetat cu un tapet ieftior, cu ferestre în carouri sub grinzile care susțin tavanul și cu uși batante la intrările, mai late și mai înguste, amplasate simetric; această hală găzduiește tratamentele din centrul de dezintoxicare; elemente de mobilier sunt aduse și scoase pe rotile de către actori, de câte ori e nevoie, și manevrele acestea se integrează organic în curgerea spectacolului. Costumele au fost concepute de Orna Smorgonsky, care dovedește încă o dată că are un simț deosebit de fin pentru o vestimentație care nu arată pe scenă ca vestimentație de teatru, ci ca haine de toată ziua, și purtate. Firește că există și video în spectacol, cine mai montează în zilele noastre un spectacol de teatru fără video?!; proiecțiile video (Yoav Cohen) ezită între a sugera stări ale personajelor, sau a impune, expresionist și simbolic, o anumită atmosferă anumitor scene; din fericire, ele sunt folosite de-a lungul serii cu destulă economie.
Creația actriței Maggie Azarzer în rolul central al dramei este într-adevăr impresionantă. Interpreta luminează pe îndelete toate aspectele complicatei personalități a eroinei ei, toate contradicțiile caracterului ei destul de complicat, întreaga evoluție a acestuia, până în clipa când, vindecată de blestemata dependență, se arată capabilă să analizeze cauzele care au dus-o la această dependență, împărțind judicios și corect responsabilitățile între ea însăși și părinți și societatea în care trăiește. Și toate astea actrița le realizează cu măsură, foarte zgârcită în izbucniri emoționale.
Din numeroasa distribuție se cer elogiați încă cel puțin trei actori. Am revăzut-o jucând pe Naama Shapira după destul de mulții ani care au trecut de când era studentă la Școala de teatru Beit-Zvi, unde am lucrat împreună; ea dă viață, cu impunătoare autoritate, figurilor doctoriței care o îngrijește pe Lucy și a specialistei în psihologie care conduce sesiunile de psihodramă și, în alt moment al piesei, personajului mamei eroinei centrale. E adevăr în toate ipostazele în care apare în acest spectacol.
O prezență greu de trecut cu vederea în spectacol este a lui Nimrod Bergman – și el fost student la Beit-Zvi – în rolul lui Mark, dornic să ajute, binevoitor și totuși ambiguu în bunăvoința lui. Se impune memoriei și Hai Maor, în rolul lui Foster, cândva pacient al centrului, apoi colaborator al centrului, și, mai târziu, victima unei recidive a bolii lui.
Yoram Toledano, încă un absolvent al Școlii Beit-Zvi, interpretează în spectacol două roluri; mi s-a părut admirabil în rolul tatălui eroinei, dar m-a convins mai puțin în rolul pacientului Paul, un rol excesiv ”compus”.
Nu văd ce rost ar avea să mă opresc în aceste însemnări asupra muzicii și asupra luminilor din spectacol – aceste componente ale montării își îndeplinesc funcțiile subordonându-se cu credință concepției regizorale. Iar concepția și viziunea regizorală a lui Roni Pinkovitch a știut să se pună cu pricepere și cu impunătoare siguranță profesională în slujba textului și în slujba actorilor. Spectacolul e construit fără cusur, e bine ritmat și izbutește să țină sala încordată timp de o oră și patruzeci de minute fără pauză, dar fără să obosească auditoriul nici o singură clipă.
N-am să tăinuiesc că piesa lui Duncan Macmillan n-a parvenit să mă entuziasmeze fără rezerve, cu toată că e excelent scrisă, cu un meșteșug sigur, și cu o rafinată stăpânire a științei gradațiilor de tensiune. Dar nu m-am putut împiedica să mă întreb, plecând de la teatru, cui, în fond, i se adresează piesa. Desigur, cei care suferă de dependență față de droguri și față de băutură sunt vrednici să devină personaje dramatice ca oricare alți oropsiți ai soartei, nu am idei preconcepute în privința asta. Lor li se adresează piesa, fie că s-au dezbărat de-acum de deprinderile lor rele, fie că doar năzuiesc să se dezbare? Piesa informează destul de amănunțit publicul asupra tratamentului care-i așteaptă. Este ea destinată familiilor, prietenilor celor aflați în suferință? În ce mă privește, nu mă simt capabil să mă identific cu adevărat cu nici una dintre victimele consumului de stupefiante sau ale alcoolismului, deși pot să mă identific cu, de pildă, toți nefericiții din ”Azilul de noapte” și deși am cunoscut, răvășit, destule destine tragice de actori plini de talent pe care i-a distrus băutura.
Dacă piesa lui Macmillan se vrea un avertisment, atunci ea aduce prea mult cu acele medicamente care se trag în ciocolată pentru ca să fie mai ușor de înghițit.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
