„Oneghin. Adnotări” – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

63
Elena Samokysh-Sudkovskaya, ilustrație la „Evgheni Oneghin” de Pușkin
Elena Samokysh-Sudkovskaya, ilustrație la „Evgheni Oneghin” de Pușkin

cronica de teatru logo leviathanPremieră la Teatrul Ghesher – Oneghin. Adnotări. Desigur, nu opera lui P. I. Ceaikovski, care e pomenit respectuos de vreo două ori în cursul spectacolului – un fragment din faimoasa arie a lui Lenski, în interpretarea nu mai puțin faimoasă a lui Serghei Lemeșev, e citat în spectacol, inserția acestui citat în montare nepărându-mi-se absolut necesară. O dramatizare a romanului în versuri scris de A. S. Pușkin? Și da, și nu.

Între episoadele dramatizate ale romanului se rostesc în spectacol extrase dintre adnotările la text făcute de unul dintre comentatorii lui cei mai avizați, Alvis Hermanis. În acest scop figurează între personajele montării un povestitor-prezentator care-și alcătuiește sub ochii privitorilor o fizionomie semănând foarte bine cu a lui Pușkin, dar care interpretează în cursul serii și alte roluri. Prin acest personaj aflăm, de pildă, în prima parte a spectacolului, că înalta aristocrație din Petersburg cultiva derogări foarte importante de la regulile elementare de igienă, cu tot ce decurge din asemenea derogări; prin acest comentator aflăm și care era programul zilnic al unui dandy din acea aristocrație, petrecărețul care se ducea la culcare pe la trei dimineața, după un bal nocturn, și se trezea înspre amiază, ca să dedice câteva ore toaletei, în vederea următoarei nopți de petrecere. Mai picură, strecurate printre evenimentele cunoscute din roman, și alte informații despre obiceiurile societății din acea epocă de la începutul secolului al XIX-lea. E neîndoielnic că tot acest material documentar îmbogățește și adâncește pentru public înțelegerea cărții lui Pușkin, numite de către criticul rus Vissarion Belinski „o enciclopedie a vieții rusești și o operă în cel mai înalt grad națională” – formula aceasta elogioasă e atât de des citată, încât s-a cam golit de sensurile ei de odinioară și nu-i ușor de înțeles azi că romanul oferă o imagine a realității în care cititorul e invitat să se recunoască. Informațiile despre autor incluse în spectacol contribuie și ele la luminarea înțelesurilor cărții; nu știam, bunăoară, că Pușkin luase parte la mai bine de o duzină de dueluri înaintea celui care avea să-i fie fatal. După părerea mea, contribuția cea mai importantă a adnotărilor la lămurirea conținutului omenesc al poveștii lui Oneghin este precizarea tuturor abaterilor de la regulile conform cărora se desfășura în epocă un duel – sfârșitul tragic al lui Lenski apare în spectacol într-un mod evident și strigător la cer, mai revoltător ca oricând, ca un asasinat abil conceput, și nu ca o înfruntare corectă între doi bărbați.

Montarea de la Teatrul Ghesher, fără să evite cu totul componentul ilustrativ din alcătuirea sa (cred că asta nici n-ar fi fost posibil), parvine să transforme un subiect foarte cunoscut dintr-o convenție literară al cărei conținut și-a pierdut cu timpul din puterea de a comunica idei și simțiri, într-o poveste adevărată, care surprinde, emoționează, pune pe gânduri.

Nu toate procedeele de care s-a slujit regia spectacolului pentru a apropia subiectul romanului de ziua de azi mi s-au părut convingătoare, dar asta încă nu pune sub semnul întrebării faptul că ele erau – principial – necesare. Mie personal nu mi-e limpede, de pildă, de ce eroii montării se ascund sistematic unii de alții pe sub paturi sau cocoțându-se pe mobile, în general cu ce contribuie la înțelegerea poetului excesul de mișcare gimnastică la care personajele se dedau cu pasiune mai tot timpul.

Esențialul dramei se transmite însă de pe scenă limpede și pregnant și tulbură publicul ca și cum acesta n-ar cunoaște de mult toate amănuntele istoriei.

Regizorul (Alvis Hermanis) și scenograful acestuia (Andris Freibergas) se folosesc, pentru a sugera diversele locuri în care se petrece acțiunea, numai de o fâșie relativ îngustă a scenei, de-a lungul rampei; piese de mobilier de epocă sunt înșirate de la grădină la curte într-o ingenioasă imagine cinemascopică; această imagine nu se schimbă de-a lungul spectacolului, dar prin ea timpul și locul acțiunii sunt indicate în mod constant și foarte sugestiv. Costumele montării sunt concepute de Judith Aharon, foarte frumoase, și vădind multă grijă pentru veracitatea lor sub raport istoric. Luminile, dinamice și creatoare de atmosferă, au fost construite de Gleb Filshtinsky, „importat”, pare-se, în acest scop din străinătate. Economia de mijloace regizoral-scenografice din spectacol îi priește montării. Spectacolul de la Teatrul Ghesher se distinge printr-o extraordinară capacitate a creatorilor lui de a-și vizualiza laconic intențiile în organizarea acțiunii scenice. Soluțiile incitante abundă.

O distribuție deosebit de judicios alcătuită, în care toți interpreții au fost bine aleși și bine îndrumați, recreează cu deplină adecvare tipurile imaginate de scriitor și evită, cu mult succes, clișeele interpretative. În rolul titular apare Shlomi Bertonov, înalt, subțire și elegant, și exprimând fără nici o apăsare sictirul personajului față de tot ce-l înconjoară. Lenski este Firas Nassar, foarte tânăr, foarte naiv, foarte mișcător sentimental și plin de farmec, profund îndurerat că pasiunea lui pentru Olga nu trezește în ea reciprocitate deplină – un Lenski lăcrimos, dar cu care dorești să te identifici, și al cărui sfârșit te face să suferi de-adevărat. Lena Fraifeld interpretează rolul Tatianei cu demnitate și limpezime, chiar dacă nu transmite tot universul de emoții al eroinei, iar Naama Manor joacă rolul Olgăi cu simplitate și cu un fin dozaj al ieșirilor ei temperamentale. Nu mai vorbesc despre Ido Mosseri, atât de comunicativ în rolul povestitorului și în celelalte personaje care îi revin – Zarețki, de exemplu, martorul lui Lenski la duel, încât o parte considerabilă din vibrația vie a spectacolului trebuie atribuită jocului splendid nuanțat al acestui actor.

Una peste alta, cu sau fără adnotări, m-a captivat și mi-a făcut plăcere să revăd povestea știută în viziunea proaspătă pe care o propune teatrul. Bucurându-mă de ce vedeam, am încetat să mă întreb „pentru cine” a fost montat acest Oneghin, mi-am domolit nemulțumirea că spectacolul alternează, nu întotdeauna în chip fericit, versurile poetului și o proză rezumativă adesea nedibace, și m-am bucurat să bănuiesc că majoritatea privitorilor își recitau în minte, ca și mine, textul pușkinian original în paralel cu cel ebraic (Yoel Netz?) – care, urcat pentru întâia oară pe o scenă, răsuna de acolo cât se poate de convingător.

Căile supraviețuirii în timp a unei capodopere precum romanul în versuri al lui Pușkin fost-au vreodată cercetate îndeaproape ? Oare cum se face că povestea lui Oneghin, aristocratul blazat, cel dintâi dintre „oamenii de prisos” din literatura rusă, apare în zilele noastre, după aproape două secole, ca actuală și ca necesară spectatorilor, că ea le trezește felurite dureroase asociații cu realitatea înconjurătoare, cu persoane pe care aceștia le cunosc, sătule de tot și de toate, și capabile încă să facă, și chiar cu plăcere, mult rău celor din jur?

Tel Aviv, Israel

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.