„Până la capătul curcubeului”, cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

160
Judy Garland în 1945
Judy Garland în 1945

cronica de teatru logo leviathanAm aflat din materialele de publicitate ale Teatrului Cameri ce anume propune noul lui spectacol, Până la capătul curcubeului. Spectacolul aduce pe scenă o piesă a lui Peter Quilter, un dramaturg american jucat, ne spune amica Wikipedia, în 27 de țări și tradus în peste 40 de limbi. Din asta, desigur, încă nu decurge că el este un autor mai de seamă decât Shakespeare, Molière sau Cehov – nu, sigur nu e; din asta decurge doar că mai sus numitul Quilter stăpânește toate resorturile și trucurile succesului teatral.

Piesa cu pricina (2005), transformată între timp și în film (2019), cu Renée Zellweger în rolul central, e clădită pe biografia – deosebit de dramatică – a celebrei actrițe americane de origine britanică Judy Garland (1922–1969). Cariera artistică a acesteia a fost strălucită, chiar dacă uneori s-a întâmplat să fie și nițel hârtopită. A fost interpreta faimosului film Vrăjitorul din Oz, realizat în 1939 de Victor Fleming, după povestea lui L. Frank Baum (1900). A câștigat – și a  risipit – milioane. Viața ei personală a fost deosebit de dificilă, grevată de nu puține boli, și de nu puține tulburări psihice. Sfârșitul i s-a tras dintr-o supradoză de barbiturice, îngurgitată probabil accidental.

De-a lungul întregii ei activități, și în ciuda imenselor ei succese, Garland a fost roasă de neîncredere în sine însăși. Cinci căsnicii, niciuna cu adevărat fericită, și mai multe întreruperi de sarcină. Piesa înfățișează chinuitoarele manifestări în viața cotidiană –  chinuitoare și pentru ea însăși, și pentru cei din jur – ale adicției la alcool și la droguri a eroinei, fără să stăruie asupra relației foarte complicate dintre această adicție și evoluția imensului talent al artistei, șlefuit prin muncă istovitoare – Garland a fost și una dintre cele mai sârguincioase stele hollywoodiene.

Piesa lui Quilter istorisește ultimul turneu de concerte, la Londra, din viața faimoasei actrițe.

Aici o să pun pentru prima oară o întrebare asupra căreia o să revin la încheierea acestor notițe. Știu prea bine că există o anumită categorie de public interesată de amănunte din viața particulară a celebrităților și cu cât aceste amănunte sunt mai picante, cu atât mai bine. De ce a considerat Teatrul Cameri că este important să satisfacă această penibilă curiozitate a acestei categorii de spectatori, într-o țară în care partea covârșitoare a publicului e preocupată precumpănitor de alte probleme, cu mult mai grave – precum sunt, de pildă, conviețuirea cu populația arabă de pe același teritoriu și coexistența cu vecinii, nu întotdeauna binevoitori față de evrei, sau complicatele realități economice actuale.

Acțiunea piesei se petrece într-un apartament de hotel londonez. Shani Tur a conceput decorul spectacolului, pe una din scenele „mici” ale teatrului; decorul acesta rezolvă abil cerința de a părea înghesuit, așa cum o impune textul, și beneficiază abil de un inel turnant pe care încape un pian cu coadă. De ce era nevoie ca acest decor să fie și cromatic foarte neprimitor nu mi-e limpede.

Costumele sunt creația Ornei Smorgonski, de-obicei impecabilă; de astă dată, cel puțin două dintre costume sunt discutabile – la prima apariție, de pildă, Judy Garland apare într-un extravagant costum bălțat, pe care, chiar și ca referire ironică la un binecunoscut prost gust american, îmi e greu să-l accept.

Nu am nimic de reproșat soluțiilor muzicale (Amir Lekner) din montarea care se prezintă ca prezentând o „piesă de teatru muzicală” și, la fel, nu am nimic de reproșat soluțiilor coregrafice de acolo (Oz Morag). Recenta premieră de la Teatrul Cameri a fost pusă în scenă de Ido Rozenberg, al cărui nume a mai apărut în însemnările mele –  era socotit în Școala de Teatru Beit Zvi o mare speranță ca viitor actor, dar preferă acum să se dedice regiei; dacă face bine sau nu, încă nu se știe cu certitudine; în cazul Curcubeului nu pot afirma că ar fi comis vreo greșeală în îndrumarea celor patru actori – Maya Dagan în copleșitorul rol central, Itzik Cohen în rolul acompaniatorului titular al cântăreței, prieten al ei devotat, credincios, Eran Mor în rolul lui Mickey Deans, ultimul dintre soții actriței (actorul are un chip simpatic, nu e clar de ce i s-a amenajat în spectacol un facies nesuferit); nu e clar, de asemenea, dacă personajul o iubește cu adevărat pe Judy Garland, sau vrea numai să profite de pe urma ei; Ella Rosenzweig interpretează absolut corect un al patrulea personaj, simbolic, care figurează debutul eroinei și apoi, la un moment dat, execută, împreună cu aceasta, un izbutit duet.

Și-atunci, ce nu e în ordine, după mine, în acest spectacol, pe care publicul îl urmărește cu mare interes, dacă nu și pătruns de emoție – fiindcă de unde emoție în această ilustrare filmată a unui sfârșit deprimant de biografie?

Nu e în bună regulă faptul că spectacolul și-a asumat ceea ce se numește o „mission impossible”. Teatrul poate, evident, să aducă în scenă diverse personaje istorice (asta se și întâmplă adeseori), dar cu condiția să aibă suficient discernământ ca să nu se ambiționeze să facă acest lucru cu personaje care, din diverse motive, sunt inimitabile. Îmi amintesc de duritatea cu care un critic important din România a demolat cândva încercarea întristătoare a unei actrițe de a da o imagine scenică unicei, neasemuitei Édith Piaf…

Pentru ce public a montat Teatrul Cameri spectacolul ăsta? Cine sunt spectatorii care se delectează aflând că o mare actriță, o stea de calibru internațional, era alcoolică și se droga? Care e câștigul lor spiritual de pe urma acestei revelații?

Unui critic care se respectă nu-i e îngăduit să se lase cuprins de duioșie, știu; dar de actorii din spectacolul Până la capătul curcubeului mi s-a făcut, în cele din urmă, milă: un uriaș consum de talent, de știință profesională, de dăruire s-a produs în van – ce se vede pe scenă nu te poate convinge nicicum că o vezi acolo într-adevăr pe Judy Garland cu toate dramele ei, despre care actrița însăși susținea că nu au în ele nimic tragic, deși o lume întreagă așa le considera. Și de ce trebuie eu, simplu cetățean, să mă cutremur și să sufăr din pricina poverii de neîndurat pentru o mare artistă de a fi celebră în lumea întreagă?

Reprezentația de la Teatrul Cameri e mai lungă decât s-a anunțat în materialele publicitare – cu numai zece minute, dar când e vorba de un spectacol de o oră și jumătate fără pauză, zece minute par o veșnicie. În această oră și patruzeci de minute sunt numai două scurte scene care comunică un conținut omenesc tulburător – două scurte momente din dialogurile pe care le poartă, către finalul montării, Maya Dagan și Itzik Cohen, singurele clipe din spectacol în care e adevăr, și adevăr deplin, mișcător. E adevărul relației între doi oameni dintre care unul vrea să-l ajute pe celălalt, dar ajutorul lui e, în mod neașteptat, irevocabil respins. Două momente prețioase, totuși cam puțin pentru o seară întreagă.

Tel Aviv, Israel

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.