Cred că în fiecare dintre noi patria se întruchipeză într-o icoană aparte. Cu această credinţă în suflet, am plecat la drum prin spaţii necunoscute ce aruncă ochiului frânturi de frumos din ceea ce a lăsat Domnul pe pâmânt, dar şi din ceea ce a construit mâna omului. M-am trezit a fi călător pe Valea Rinului, „Valea vinului”, cum este alintată prin părţile acelea eterna Alsacie. Am plecat cu îndoiala că nu voi putea să cuprind sau nici să surprind ceea ce l-ar putea interesa pe cititor. Am cunoscut însă oameni, români stabiliţi acolo, dornici să mă ajute să înţeleg un alt stil de viaţă şi, de ce nu, o altă lume. Prea puţinul timp nu m-a lămurit dar m-am întors cu imagini pe care, cu grijă, le-am aşezat într-un cadru. Motivul plecării aşezate sub geana verii a fost omagierea (pomenirea) martirilor români ce-şi dorm somnul de veci în cimitirele Alsaciei. Acest lucru s-a întâmplat în zilele de sâmbătă şi duminică ce au urmat marii sărbători creştine a Înălţării Domnului. Vă veţi întreba pe bună dreptate de ce am aşteptat atâtea anotimpuri ca să pot face cunoscută o asemenea manifestare. Vă răspund simplu: am avut nevoie de timp pentru a putea cuprinde în puţine cuvinte ceea ce s-a întâmplat acolo.
Am plecat spre acest loc încărcat de durere, de sânge, de lacrimi, de istorie cu ideea că în fiecare dintre noi patria este întruchipată într-o icoană aparte. Locul de destinaţie: Cimitirul Eroilor Martiri de la Soultzmatt – Alsacia, Franţa. Am pornit în acest pelerinaj alături de membri ai Societăţii Culturale „Alexandru loan Cuza” din Heidelberg şi ai Comunităţii Românilor din Rhin-Main (CROM), cu sediul în Offenbach, dar şi de alţii, veniţi din mai multe colţuri ale Europei, spre a poposi pentru două zile pe o palmă de pământ românesc aflată în inima Alsaciei, la Val du Pâtre, în apropierea comunei Soultzmatt. Aşezat la liziera unei păduri, chiar pe locul unde odinioară a fost lagărul în care au murit 687 de români, cimitirul alb, străjuit de monumentul ce ţine loc de altar, ridicat din ordinul reginei Maria, ajutată de generalul Berthelot, pe atunci guvernator al Alsaciei, pare rupt dintr-un peisaj ireal. Din 1926, când a avut loc inaugurarea cimitirului în prezenţa regelui Ferdinand şi a reginei Maria, cinstirea eroilor a continuat cu mici întreruperi şi continuă şi în mileniul trei. În prima zi, sâmbătă 26 mai 2001, slujba de pomenire a fost ţinută de părintele Dumitru Popa din Freiburg, în vârstă de 88 de ani, păstrându-se astfel tradiţia zilei de sâmbătă ca zi de pomenire, reînviată în anii ’80 de românii aflaţi atunci în exil, conduşi de Remus Radina. Duminică, 27 mai, slujba de pomenire a fost oficiată de Î.P.S. Serafim, mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania şi Europa Centrală şi de Nord, însoţit de un sobor de preoţi şi de membri ai corului Institutului Teologic din Strasbourg, Franţa. Am ajuns aici, pe pământul Alsaciei, disputat ani de-a rândul atât de germani, cât şi de francezi, cu sentimentul că voi fi, pentru o clipă aproape nedefinită, acasă. Pe placa de la intrare stă scris în limba română: „Cimitirul militar românesc”, iar pe plăcuţa comemorativă se poate citi: „Aici îşi dorm somnul de veci cei 687 de prizonieri români. în acest cimitir se află toţi cei care au murit în ianuarie 1917. Ei au îndurat foamea, privaţiunile de tot felul şi tortura”. Am păşit printre morminte şoptind numele aşezate pe crucile albe: Ion, Vasile, Gheorghe, Constantin şi aşa de zeci de ori la fiecare rând de cruci. Peste crucile albe ce străjuiesc pădurea, flutură tricolorul românesc în semn, parcă, de recunoştinţă pentru jertfa de sânge şi de viaţă. În partea dreaptă a cimitirului, separate de un gard viu, se află peste 50 de morminte ale unor tineri prizonieri români, ucişi din ordinul Kaiserului. Vieţile lor reprezentau sângeroasa ofrandă oferită suveranului de ziua acestuia. În stânga, cimitirul este străjuit de o statuie a lui Oscar Han, realizată la Bucureşti în 1935 şi care întruchipează mama-patrie ce-şi plânge fiii sacrificaţi. Când am ajuns la poarta cimitirului, am trăit sentimentul că numai în genunchi pot citi numele atâtor tineri omorâţi în numele unei legi absurde: aceea a războiului. Pădurea alsaciană, paznic al liniştii morţilor noştri, a rămas singurul martor al jertfei inutile. Nevinovaţii tineri, martirii, îngerii trişti, aşteaptă parcă în liniştea pământului francez zilele din luna lui mai pentru lumină, dar şi pentru ruga fraţilor lor, oriunde s-ar afla ei. La cimitirul martirilor de la Soultzmatt îşi dorm somnul de veci români care s-au jertfit pentru ideea de patrie. De aceea, cred că în fiecare dintre noi, patria se întruchipează într-o icoană aparte.
Din volumul Dincolo de curcubeu e lumea, București, Editura Viitorul Românesc, 2002.
