Demult, în vremuri apuse, trăiau trei fraţi voioşi, frumoşi şi voinici, Adam, Benjamin şi Caleb, care se hotărâră să plece de acasă, peste mări şi ţări, să îşi caute norocul. Şi merseră zile şi nopţi, săptămâni şi luni, ani întregi, printre văi, munţi şi păduri, până ajunseră la o casă părăsită, însă frumoasă în interior. Uşile erau deschise, totul era lăsat în ordine, masa era pusă, dar nici ţipenie de om nu era înăuntru.
– Ce căsuţă drăguţă, spuse Adam, cel mai mare dintre fraţi.
– Să rămânem aici o vreme, să mâncăm şi să ne odihnim, pentru că sunt bucate alese, cum nici acasă nu aveam, spuse Caleb.
În fiecare noapte cei trei fraţi simţeau în casă o prezenţă, dar când deschideau ochii şi se uitau în jur nu vedeau pe nimeni. După mai multe zile, Benjamin, fratele mijlociu, se gândi să plece la vânătoare:
– Mă voi duce să vânez ceva, fiindcă mâncarea s-a terminat. Cine vrea să meargă cu mine?
Fraţii lui au fost de acord să îl ajute şi au pornit toţi trei după vânat prin codrul întunecat. Fugind după un cerb ce avea dimensiuni nemaiîntâlnite până atunci, Adam, fratele cel mare, îi zări coarnele, care erau de aur, mari şi ramificate. Acesta avea blana frumoasă, lucioasă, ochii îi sclipeau mari şi negri, iar coarnele de aur străluceau în lumina lunii, împrăştiind scântei puternice. Tânărul îşi dădu seama imediat că nu este un cerb oarecare, ci unul vrăjit care îşi duce veacul pe acolo, prin codrul întunecat, dar cum era posibil aşa ceva… nici ei nu ştiau…
– Să nu îl omorâm, spuse Benjamin. Să îl urmărim, să vedem unde se ascunde şi ce este de fapt cu acest cerb frumos.
Părându-li-se un lucru ciudat, băieţii se hotărâră să stea pe rând la pândă, în fiecare seară şi să urmărească animalul, să vadă încotro o apucă. În prima noapte, fratele cel mare, Adam, urmări cerbul care intră într-o peşteră, dar fiindu-i teamă să intre după el, rămase la uşa peşterii până a doua zi dimineaţă. Când se lumină de ziuă, cei doi fraţi îl întrebară:
– Ce s-a întâmplat noaptea trecută, Adam?
– Cerbul a intrat în peşteră şi nu a mai ieşit de acolo, dar mi-a fost teamă să intru după el, spuse Adam, iar ceilalţi doi fraţi, Benjamin şi Caleb, izbucniră în râs.
– Ce neghiob, Doamne, îi este frică de o peşteră şi, probabil, şi de umbra lui, spuse Benjamin.
În noaptea urmatoare, el rămase la pândă în pădure, pentru a urmări cerbul cu coarne de aur. Dar, cum orele treceau şi noaptea era din ce în ce mai adâncă, cu o lună mare, stele frumoase şi un miros îmbietor de flori, băiatul adormi sub frunzele unui copac, iar dimineaţa fu trezit de ceilalţi doi fraţi, care veniseră într-un suflet să vadă dacă fratele lor, Benjamin, prinsese cerbul.
– Ia te uită la el, cum doarme ca un copil! începură să râdă cei doi.
– De aceea crezi că te-am lăsat în pădure, ca să dormi? spuse fratele mai mic, Caleb. Noaptea viitoare voi sta eu de pândă, ca să prind cerbul şi să văd dacă este vrăjit sau nu.
Zis şi făcut. A treia noapte, Caleb se puse la pândă în codrul întunecat, iar ceilalţi doi rămaseră acasă. Aşezându-se lângă un copac, el îşi puse de jur împrejurul său spini, urzici şi ciulini, pentru ca în momentul în care adoarme, să fie trezit de înţepăturile nemiloase ale plantelor. Şi astfel reuşi să rămână treaz toată noaptea, pândind cerbul. Când orologiul din căsuţă bătu ora douăsprezece, acesta zări o tânără frumoasă, care în lumina lunii părea o adevarată prinţesă, cu rochie lungă de aur, cu părul castaniu până la mijloc, ce umbla desculţă ca o nălucă, învârtindu-se prin pădure şi căutând parcă ceva… Această prinţesă era pesemne vrăjită pentru că, odată cu răsăritul soarelui, când cocoşii cântară pe la casele oamenilor, ea se transformă în cerb sub privirile întrebătoare ale micului Caleb şi cu pas grăbit intră în peştera întunecoasă şi rece, nemaieşind de acolo. După o bună bucată de vreme, cei doi fraţi veniră să îl întrebe pe mezinul familiei ce s-a întâmplat, dacă a prins cerbul. Însă băiatul nu voi să le spună adevărul fraţilor săi, păstrând această minunată enigmă pentru el. Cei doi se lăsară păgubaşi, nevrând să mai stea treji toată noaptea, gândindu-se că, probabil, cerbul vrăjit fugise fără urmă. În timp ce fraţii săi dormeau în căsuță, tânărul Caleb mergea la uşa peşterii în fiecare noapte, aşteptând ca frumoasa fată să se transforme din cerb în prinţesă, ca mai apoi să umble prin pădurea întunecată, desculţă, despletită şi fără ţel. La un moment dat, acesta dori să îi vorbească şi o prinse de mână, spunându-i:
– Nu te speria de mine, eu te ştiu de mult timp, te-am văzut alergând prin pădure şi aş dori să te ajut să rămâi mereu om, fără să te transformi înapoi în cerb.
– Eu sunt prinţesa Greta, mama mea vitregă, regina, m-a transformat în cerb, ca să nu mai locuiesc la palat lângă tatăl meu, regele, iar el mă caută necontenit de atunci. Eu nu mai ştiu drumul spre castel şi sunt om doar câteva ore din noapte, în rest sunt transformată în cerb. Tânărul Caleb îi promise fetei că se va duce personal la castelul regelui, îi va povesti toată întâmplarea şi îl va aduce aici, să îşi găsească fiica. A doua zi dimineaţă, băiatul intră în căscioara modestă unde pe vremuri se ascunsese fata regelui transformată acum în cerb, şi le povesti fraţilor săi totul…
– Vom merge cu tine, frate, să te sprijinim şi să te ajutăm la greu. Împreună vom vorbi cu regele, să o alunge pe vrăjitoarea care îi este soţie şi să o primească pe fiica lui înapoi.
Astfel, cei trei băieţi plecară spre castel, dar drumul era lung şi foarte anevoios. După ore întregi de mers, cei trei poposiră lângă un râu să se răcorească şi să bea apă, umplându-şi butelcuţele.
– Pe partea cealaltă a râului se adapă un măgar, spuse Adam, izbucnind în râs.
– Pesemne că şi lui îi era foarte sete. Să îi dăm o bucată de pâine, să mănânce şi el ceva, spuse Benjamin.
Apropiindu-se de măgar şi întinzându-i mâncarea, Caleb avu o mare surpriză, căci animalul îi mulţumi frumos pentru bucata de pâine.
– Îţi mulţumesc, flăcău voinic, pentru că te-ai gândit şi la mine. Mi-era într-adevăr foarte foame, spuse acesta.
– Dar cum se poate una ca asta? Eu nu am mai întâlnit până acum un măgar care să vorbească, se miră mezinul familiei.
– Dacă îţi spun, dragul meu, nu ai să mă crezi! Eu sunt un rege transformat în măgar de către soţia mea, vrăjitoarea cea hapsână. Am fost alungat de la castel, pentru ca ea să îmi ia locul şi să domnească peste tot regatul plin de bogăţii. Şi fiica mea Greta a fost transformată de ea în cerb şi gonită asemeni mie de la palat, nici nu ştiu pe unde se ascunde, săraca de ea.
Cei trei flăcăi rămaseră înmărmuriţi la vorbele măgarului şi îşi dădură imediat seama că peste castelul regelui se abătuse un blestem mare şi negru, trimis de către vrăjitoarea hapsână, care îi luase locul reginei după moartea acesteia. Îngenunchind în faţa măgarului, Caleb îi promise acestuia că va salva tot regatul şi, spunându-i unde se ascunde fiica lui ce luase formă de cerb, îl trimise în pădurea întunecată. Ştiindu-i pe amândoi ascunşi acolo şi în siguranţă, băieţii îşi puteau vedea mai departe de treabă. Până să ajungă la castel, cei trei flăcăi se pomeniră în faţa lor cu un om bătrân şi gârbov, ce mergea într-un baston, șchiopătând şi care cerea mereu îndurare de la trecători, rugându-i să îi dea puţină apă şi puţină pâine, dar oamenii grăbiţi treceau pe lângă el, fără să îl bage în seamă. Bătrânul avea o pălărie ciudată pe cap, părul alb cu plete lungi şi o barbă mare, stufoasă ce îi ajungea până la brâu.
– Aveţi milă şi de mine, flăcăi, aş dori puţină apă dacă se poate.
Fără a mai sta pe gânduri, Caleb scoase degrabă din sacul lui o sticluţă cu apă şi o bucată mare de pâine pe care i-o dărui moşului.
– Mănâncă şi te satură, bătrâne. Noi vom ajunge în curând la castel.
– Pentru bunătatea voastră vă voi răsplati, dragi flăcăi…
Şi moşul se dezbrăcă de pelerina roşie, lungă şi largă cu care era îmbrăcat şi care îi ajungea până în pământ, dăruind-o băieţilor.
– Ţineţi-o cu voi, s-ar putea să aveţi mare nevoie de ea, dacă mergeţi la palat, spuse moşul, dispărând deodată.
– Ia te uită, bătrânul a dispărut, ia-l de unde nu-i! spuse Caleb.
– Cum de a dispărut aşa iute? întrebă Adam.
Dar în timp ce Caleb puse mâna pe pelerina roşie, trecând-o pe după umeri, acesta dispăru şi el, spre uimirea celor doi fraţi.
– Unde eşti, frate? Ce s-a întâmplat cu tine? Nu te mai vedem.
Şi astfel băieţii îşi dădură seama că bătrânul era un vrăjitor, ce le făcuse cadou o pelerină cu ajutorul căreia puteau să se ascundă, devenind invizibili.
– Când vom ajunge la castel ne vom îmbrăca toţi trei cu ea şi astfel vom putea intra în camerele regale fără să ne vadă nimeni, se bucurară cei trei.
După ce ajunseră la palat, cei trei băieți constatară că era transformat, nefiind ca toate celelalte, ci un loc întunecat, sumbru şi trist. Ei cerură adăpost şi mâncare, spunând că sunt în trecere, iar odată intraţi, îşi făcură un plan prin care să o prindă pe vrăjitoare şi să o înlăture de la domnie.
– În nopţile care vor urma vom fi cu ochii pe palat, vom afla unde este camera reginei, o vom prinde, o vom lega şi o vom duce în pădure, la gura peşterii, punând-o să dezlege vraja aruncată asupra regelui şi a prinţesei, spuse fratele cel mic.
În regat domnea o mare linişte pentru că toţi servitorii regelui fuseseră transformaţi în diferite creaturi: pui, găini, capre, vaci, oi, porci.
– Caleb, spuse Adam, ai observat că toate animalele din curtea împărătească vorbesc între ele?
– Da, şi eu am auzit cum se strigau unele pe altele şi se văitau, pentru că acum nu mai sunt oameni, ci sunt animale, răspunse acesta.
– Tuturor le este frică de regina-vrăjitoare, pentru că odată transformaţi în animale, acestea vor fi sacrificate, vor fi tăiate şi mâncate la masa regală, spuse Benjamin.
În dimineaţa următoare, cei trei fraţi merseră la ferma regelui, vorbind cu animalele şi spunându-le că au venit să izbăvească regatul de vrăjitoarea cea rea, ce le era acum regină.
– Dragii noştri, povestiră acestea, după ce regina noastră a murit şi regele s-a căsătorit cu această femeie, la castel au început să se întâmple fel de fel de lucruri ciudate. Noi, servitorii, am fost transformaţi în diferite animale şi suntem sacrificaţi în fiecare zi, hrănind astfel oamenii de la palat care sunt de fapt slujitorii vrăjitoarei. Chiar şi regele nostru a fost transformat în măgar, iar fiica acestuia, prinţesa Greta, într-un cerb cu coarne de aur.
– Ştim aceste lucruri deoarece ne-am întâlnit cu ei şi ne-au povestit totul, răspunseră cei trei fraţi. Noi vom încerca să o prindem pe regină şi să o forţăm să desfacă vraja aruncată asupra tuturor.
În fiecare noapte, fraţii se îmbrăcau cu pelerina roşie, ascunzându-se în cotloanele castelului fără să fie văzuţi, urmărind regina şi gândindu-se neîncetat la modul în care aveau să o prindă. Astfel, după mai multe nopţi, ei luară o hotărâre şi după ce îmbrăcară toţi trei pelerina, se strecurară spre dormitorul acesteia, trecând prin uşă fără ca ea să simtă ceva. Trezindu-se din somn şi nevăzând pe nimeni, regina cea rea nu apucă să ţipe pentru că cei trei băieţi o legară fedeleş şi ascunzând-o în pelerina lor magică, o scoaseră din castel fără ca nimeni să bage de seamă. Se suiră cu toţii pe cel mai mare cal din herghelia domnească, iar acesta merse ca vântul şi ca gândul până ajunse la peştera din pădurea întunecoasă, unde măgarul şi cerbul aşteptau împreună marele miracol ce urma să se întâmple:
– Suntem aici, am sosit, Mărite rege şi stimată domniţă! Am venit împreună cu regina-vrăjitoare şi acum ea vă va transforma pe loc în ceea ce aţi fost odinioară.
– Ţineţi-o strâns şi nu o lăsaţi să scape! spuse cerbul de aur, bătând din copită.
Ieşiţi de sub pelerină, cei trei băieţi se înfăţişară înaintea regelui alături de cea care îi era soţie, o vrăjitoare pe care acesta nu o cunoscuse decât atunci când era prea târziu.
– Rosteşte cuvintele magice sau eşti moartă! spuse Caleb, scoţând paloşul din teacă.
– Aveţi milă de mine, spuse regina-vrăjitoare, care sub mantia lor se transformase într-o babă hâdă şi rea, cu părul alb şi nasul lung, ce purta veşminte de vrăjitoare.
– Priveşte, acum s-a transformat şi este aşa ca întotdeauna, spuse Adam, o vrăjitoare rea şi hapsână, ce trăieste prin meleagurile îndepărtate, o femeie ce doreşte bogăţiile altor regate.
După ce aceasta rosti cuvintele magice, cerbul cu coarne de aur deveni la loc frumoasa prinţesă Greta, tatăl ei, măgarul, se transformă în rege, iar toţi curtenii care fuseseră oi, găini şi porci îşi reluară înfăţişarea, devenind şi ei oameni. Şi castelul regelui deveni din nou măreţ, frumos, luminos, aşa cum fusese odinioară, înainte să fie transformat într-o ruină.
– Vă mulţumim din inimă, băieţi, că ne-aţi salvat şi pe noi, şi întreg regatul de sub domnia unei vrăjitoare rele, spuse prinţesa care era de o frumuseţe ieşită din comun, ce aproape îi orbea pe cei trei tineri.
– Cu toţii sunteţi invitaţii noştri la castel, unde vom organiza o petrecere mare în cinstea voastră, pentru a sărbători desfacerea vrăjilor.
În timp ce prinţesa şi regele reveniră la înfăţişarea lor de altă dată, baba-vrăjitoare pocni de ciudă, scoţând sunete ciudate, iar un foc mare o acoperi.
– Priviţi, vrăjitoarea a dispărut! Sperăm să nu o mai întâlnim niciodată în calea noastră, spuseră băieţii.
Și astfel, cei trei îi însoţiră pe prinţesă şi rege la castel, unde petrecură trei zile şi trei nopţi, bucurându-se de fapta lor măreaţă care a salvat regatul de la pierzanie…
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
