”Promisiunea de joi (1)” de Gina Zaharia

547
roman politist promisiunea de joi gina zaharia leviathan.ro

rubrica roman foileton leviathan.roMaria intră în încăperea cu lumini albastre, la braţul bunicului ei, renumitul pictor Tudor Cristache. Cu pasul elegant şi privirea senină, împărţea zâmbete suave, înclinând uşor din cap în stânga şi în dreapta. Pe chipul femeii se întrecea o mare de priviri, unele curioase, altele admirative şi, de ce nu, pizmaşe. Se ştia despre ea că era singura nepoată a pictorului, aşadar unică moştenitoare a unei averi considerabile, în bunuri mobile şi imobile, dar şi a unor conturi din ţară şi din străinătate. Purta o rochie neagră, uşor decoltată, deasupra genunchiului, cu umerii goi, pantofi cu toc înalt, negri și poşetă de catifea asortată ţinutei. Brunetă, cu părul scurt şi ochi albaştri. Trecuse de treizeci de ani, însă emana o delicateţe naturală, impecabilă. Gesturile graţioase, fine, exprimau perfect stările unei femei echilibrate, de condiţie bună.

Gina Zaharia
Gina Zaharia

Tudor Cristache avea optzeci de ani şi o carieră vastă. Totdeauna a ştiut să-şi îmbrace viaţa în dăruire şi statornicie, primind admiraţia tuturor celor care i-au cunoscut arta. Pentru el, retragerea oficială din lumea culorilor era tot o victorie. Slujise suficient pânzelor sale şi toate s-au arătat atât de flămânde încât niciun alt domeniu nu a reuşit să-i fie, deopotrivă, hrană şi adăpost. Rezervase un local cu rezonanţă pentru acea seară de joi şi invitase o mulţime de prieteni să-l însoţească la eveniment. Îmbrăcat într-un costum gri şi cămaşă verde, pictorul păşea încet, cu spatele drept, mândru atât de opera şi cariera sa, cât și de nepoata care îl însoţea – o bijuterie dragă, aşa cum îi plăcea s-o numească.

Sala se umplu de aplauze. Le merita din plin. Invitase şaizeci de persoane. Fiecare avea un loc în inima lui și trecuse prin sita încrederii. Veniseră aproape toţi, dat fiind faptul că se preconiza a fi momentul de elită al urbei în acel sezon. Fiecare dintre cei prezenți devenise o binecuvântare, fiecare strângere de mână aducea un plus de mândrie pe autograful zilei de joi.

La numai câteva minute, un bărbat abia trecut de patruzeci de ani îşi făcu apariția în uşă. Cercetă cu privirea pe toți cei prezenți, apoi se opri stânjenit, fiind nevoit să răspundă la telefon. Nu părea preocupat de conversație. Căuta prin mulțime pe cineva. Pe Tudor îl văzu primul și schiță un semn de salut, cu mâna. Pictorul explica ceva unei doamne și desfăcea brațele ca și cum ar fi înrămat pe loc un portret din memorie, de o importanță deosebită.

”Probabil că sunt ultimul venit…” gândi acesta. Încheie absent discuția, îndreptându-se către sărbătoritul care tocmai îl zărise. Cei doi s-au îmbrățișat bucuroși, iar amfitrionul exclamă, repetând:

– ­Bine-ai venit, doctore! Bine ai venit! Pofteşte!

Cel căruia Tudor Cristache tocmai i se adresase cu apelativul ”doctore” şi pe care acum îl conducea spre masa temporar părăsită, avea înfățișarea plăcută, părul ușor ondulat, șaten, ochii căprui și pătrunzători. Purta pantaloni bej şi cămaşă neagră. Cu un zâmbet şarmant, se lăsă condus spre locul ce-i era destinat.

– Cred că am reuşit să-ţi fac o surpriză plăcută, Maria! se adresă pictorul, nepoatei sale. Bogdan ar fi venit mâine special pentru mine de la Bucureşti, însă am ţinut neapărat să vă revedeţi, de aceea l-am invitat la această petrecere.

Fața tinerei se umplu de uimire. Prima reacție a fost să se ridice și să-i sară în brațe. Se stăpâni îndată, schițând un surâs amestecat cu teamă și nostalgie și se rezumă la a se ridica de pe scaun, pentru o îmbrăţişare convenţională:

– Bogdan, mă bucură prezența ta aici!… M-ai surprins plăcut, zise vădit emoționată, în timp ce doctorul îi săruta mâna. A trecut o veşnicie de atunci…

Clipe de liniște vinovată se rostogoleau prin aer, atingându-i pe fiecare în parte. Loveau cu ecouri amare, întindeau brațe tandre de împăcare și tot așa… Tudor îi lăsă singuri, pretextând că era de datoria lui să arate amabilitate tuturor celor prezenți.

– Ia loc, îl invită Maria, făcându-i semn spre locul din dreapta.

Bărbatul se supuse. Își așeză scaunul prin vreo trei-patru mișcări stângace. Fără îndoială și el se simțea oarecum stânjenit, surprins. Cândva, cei doi au fost logodiţi. Dar părinţii Mariei se împotriviseră relației lor, iar aceasta îl părăsise pe Bogdan și se căsătorise cu un avocat. Căsnicia lor nu promisese încă de la început. La scurt timp au divorțat. Bogdan plecase în Austria îndată ce a terminat facultatea de medicină. Tudor îl apreciase sincer şi regretase enorm când nora sa, profesoara de franceză Emilia Cristache, dispreţuise în mod grosolan sentimentele Mariei. Din când în când se mai interesa de doctor, printr-un prieten, artist plastic şi el, văr cu tatăl acestuia.

Sărbătoritul nu contenea să-și îmbrățișeze prietenii. Se simţea mândru și împlinit. Nu avea resentimente, nu purta stigmatul vreunui eșec. Seara aceasta parcă îl întinerea cu un veac. Orchestra arunca sunete adânci, într-o învăluire profundă. Maria își fixă un zâmbet în ochii bărbatului. Îl simţea frământându-se: apăsa tastele telefonului, își așeza cravata ori privea spre fereastră. În cele din urmă toastă cu un pahar de șampanie:

– A devenit atât de specială seara aceasta!… începu Bogdan.

– Mă bucur să aud asta. Repet, parcă a trecut o veşnicie de atunci. Să știi că n-am vrut să te părăsesc niciodată. Mereu mi-a fost dor. Îmi tot doream să vină ziua în care să te reîntâlnesc!

Tânăra vorbise fără întrerupere, într-o încântare greu de ascuns.

– Să lăsăm timpul să decanteze tot ce n-a fost să fie, propuse doctorul, pe un ton ce-l dorea mai mult decât concesiv. Pe urmă vom mai vedea…

(Va urma)

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.