M-am lăsat momit (și păcălit) de slăbiciunea mea pentru piesele lui Georges Feydeau (1862 – 1921) și de reputația de seriozitate a Teatrului Khan de la Ierusalim. În multe cărți de istoria teatrului stă scris despre Feydeau că a fost un autor de vodeviluri. Folosirea termenului e improprie – vodevilul este, de felul lui, împănat cu numere muzicale și cu balet, iar comediile lui Feydeau nu prevăd asemenea interludii. Sunt însă farse foarte ample, cu o intrigă foarte complicată, condusă de autor cu o măiestrie fără egal – caracterele sunt conturate admirabil, vorbele de duh se înlănțuie una după alta, încurcăturile se țin și ele lanț… Dar e adevărat că genul de umor și genul de satiră practicate de Feydeau, în manieră adesea vodevilescă, descind direct din dramaturgia lui Eugène Labiche. Autorul ”Pălăriei florentine” l-a și salutat pe Feydeau la începuturile acestuia pe tărâmul teatrului.
Satira – satiră, dar deși personajele lui Feydeau suferă de tot soiul de mari defecte și nici unul nu e ușă de biserică, în finalul comediilor lui morala triumfă cumva, de bine de rău, spre mulțumirea tuturor.
Cine a ținut cândva în mână un text de Feydeau știe că dramaturgul obișnuia să descrie tot ce trebuie să apară pe scenă și toate mișcările de pe scenă ale eroilor săi; făcea asta în didascalii atât de amănunțite, încât s-ar putea crede că regizorului nu-i mai rămâne nimic de făcut – toate mizanscenele, toate efectele comice sunt indicate pedant de către autor, creatorii de spectacole trebuie numai să-i respecte toate indicațiile, și piesa se ridică în picioare singură – montarea e gata, succesul asigurat.
În realitate, comediile lui Feydeau sunt printre textele cele mai dificile de realizat scenic. Enormitatea situațiilor imaginate de autor cere – paradoxal? – un stil de joc care să le țină permanent în frâu, un stil subțire, în stare să facă, șmecher, publicului cu ochiul, prefăcându-se abil că tot ce se întâmplă pe scenă e realism curat, și nu o grandioasă hiperbolă grotescă. Da, așa-i cum zic, cu cât poveștile pe care le istorisește Feydeau sunt mai deocheate, cu atât jocul actorilor trebuie să fie mai fin și, cel puțin în aparență, mai inocent. Nu știu cum se face, dar mitocănia scenică omoară tot hazul lui Feydeau.
”Puricele în ureche”, piesă relativ târzie în creația dramaturgului (1907), a prilejuit în 1968 un film memorabil cu Rex Harrison într-un rol principal, prilejuind și ecranizări TV, una dintre ele cu Jean-Paul Belmondo în rolul respectiv. Dacă memoria nu mă înșală, piesa a fost pusă în scenă, pe la sfârșitul anilor ’60, la Teatrul Bulandra, și a fost un măreț succes de casă, fiind un spectacol splendid jucat (Octavian Cotescu interpreta rolul cu pricina) și de un bun gust ireproșabil (decorurile erau ale lui Liviu Ciulei).
Cu spectacolul Teatrului Khan (premiera a avut loc recent, la începutul lunii martie) m-am ars însă îngrozitor.
Mai întâi și mai întâi, el nu se folosește de strălucita traducere făcută în urmă cu mulți ani de Nissim Aloni, ci de o ”versiune” întocmită ”după” traducerea lui Aloni…
Decorul, foarte Belle Époque, vezi mata, deși mobilierul e modern (Svetlana Breger), e gândit în așa fel, încât actorii (cu un minim ajutor, cred, din partea tehnicienilor de scenă) să poată efectua rapid cele două schimbări de decor necesare, permițând spectacolului să fie jucat fără pauză într-o oră și patruzeci, sau patruzeci și cinci de minute. Execuția acestui decor mi s-a părut imperfectă, poate pentru că el a fost conceput (și) pentru jucat montarea în deplasări… Panourile din care a alcătuită scenografia spectacolului nu se îmbină perfect și pe lângă muchiile lor, ca și pe sub ele, răzbate lumina.
Costumele (Oren Dar) se vor moderne-moderne, pasămite modern excentrice ”ca la Paris”. Adică sunt strident țipătoare. Și autorul costumelor n-a ținut seamă de faptul că nu toate actrițele sunt dotate cu picioarele Marlenei Dietrich și nu toate actrițele sunt avantajate de rochii cu mânecuțe scurte, care le descoperă brațele. Sau, poate, cine știe, n-a ținut seama dinadins…
Iar jocul actorilor… Chiar și veterani ai teatrului, actori altminteri admirabili, joacă în acest spectacol, sub îndrumarea regizorală a lui Udi Ben Moshe (sau sub o lipsă totală de îndrumare profesională), în parametrii unei echipe de amatori, una dintre cele mai necăjite. Mai toți joacă insuportabil de gros, apăsând cu toată greutatea pe efecte comice de duzină, cucoanele – cu afectări și miorlăieli provinciale, bărbații – stivuind șarjă peste șarjă. Totalul acestor prestații penibile (căci nu-l pot numi ansamblu) e de o rară vulgaritate. Desăvârșirea e foarte greu, dacă nu chiar cu neputință de obținut în artă; nici chiar în domeniul prostului gust nu e chiar cu totul la îndemînă să atingi perfecțiunea –”Puricele în ureche” ierușalmit, supradimensionat la proporțiile unui elefant, aspiră cu mult succes la această perfecțiune a trivialului. Iar Feydeau zău că n-are nici o vină…
Prestația grosieră a unui fost student de la Beit Zvi m-a durut cu osebire, pentru că știu foarte bine ce farmec are actorul respectiv și cât de omenos, cât de cald, cât de comunicativ, cât de adevărat, cât de hazliu poate să fie, dacă se mulțumește să joace cu sinceritate, fără să se angajeze în întrecerea diletantă ”care dintre noi face mai cu spor sala să râdă” și fără să-și transforme personajul de spaniol focos în caricatura unui apucat.
Itai Szor, în rolul personajulului care suferă de un defect de dicție și a cărui vorbire e, din această cauză, ininteligibilă, a găsit sau a inventat un defect de dicție extrem de spectaculos, inimitabil și nespus de amuzant; numai că face abuz de magistralul lui trouvaille, care, folosit fără simțul măsurii, devine de-a dreptul enervant.
Pe când ieșeam de la teatru, deprimat și acru – deși nu sunt opac, așa cred, la umorul de calitate și, precum am spus, comediile lui Feydeau îmi plac la nebunie – am auzit în spatele meu pe cineva declarând că demult n-a mai râs ca la spectacolul ăsta. Ce-i drept, publicul se prăpădise de râs toată seara. Și cu cât efectele comice din spectacol erau mai ordinare, cu atât publicul râdea mai cu nesaț. Ei bine, declar cu nerușinare că mă proptesc, de neclintit, în contra curentului, ba chiar încredințat că poziția mea e cea sănătoasă și cea vrednică de laudă – curentul, el e cel orientat într-o direcție greșită…
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
