”Râsul e ceva sfânt” de Gheorghe Miletineanu

96
râs satira gheorghe miletineanu cronica de teatru

cronica de teatru logo leviathanCugetarea pe care am transformat-o în titlul acestor însemnări nu este a mea – am luat-o dintr-o culegere de aforisme despre râs, în care se mai găsesc vorbe înțelepte despre funcțiunea socială a râsului, care este – râsul – le propre de l’homme, spune Rabelais.

Nevrând să las publicația Leviathan într-o prea lungă pană de articole de-ale mele – eu fiind două luni undeva în România pentru a-l studia pe Michel de Ghelderode – m-am decis să mai văd, înainte de a pleca de acasă, două spectacole la Tel Aviv și să scriu despre ele, trei zile înaintea zborului meu către București. Ambele spectacole erau găzduite de Tzavta, unul dintre centrele de fringe din oraș, care dispune de trei săli nu prea mari – cele mai încăpătoare dintre ele abia dacă oferă 300 de locuri – și încurajează, cel puțin în principiu, fel și fel de inițiative artistice cutezătoare, nu numai teatrale, ci și muzicale. Citindu-mi însemnările, veți realiza foarte repede că socoteala din târg nu se potrivește – mai deloc – u cea de acasă.

Primul dintre aceste două spectacole era prezentat de Ansamblul Tiki-taka, intitulat Tulburări de atenție și de concentrare și anunțat ca un ”spectacol comic nebunesc”. N-am sperat nici o clipă că tulburările din titlu vor constitui obiectul spectacolului. Am bănuit din capul locului că el trebuie să fie o variantă de stand up comedy, o specie de care, cu toată ambiția mea de a fi enciclopedic în materie de teatru, nu m-am simțit niciodată atras. Nu-mi dau seama dacă genul e cultivat în România – el se bazează pe foartă multă improvizație actoricească, pe comunicare nemijlocită cu publicul și pe referiri bine aduse din condei la realitatea socială (și politică) imediată. Nu m-am dus să văd făcând stand up nici măcar foști elevi, dintre cei dragi inimii mele, care fac, se pare, carieră și au dobândit faimă în acest gingaș domeniu. Viața teatrală din Israel am urmărit-o foarte atent de când m-am stabilit pe meleagurile astea, chiar și atunci când nu scriam cronici despre ce vedeam, și peisajul teatral al țării mi-era destul de bine cunoscut și pe atunci. Cu toate astea, în  mai bine de treizeci de ani despre Ansamblul Tiki-taka nu am auzit – poate că asta are o explicație…

Program de sală nu exista, în locul acestuia am primit o carte poștală care prezenta spectacolul ca alcătuit din ”scheciuri/nonsens/satiră”. Chipurile celor patru interpreți care formează ansamblul se aflau pe această carte poștală, nu însă și numele lor. Precizez de pe acum că, una peste alta, toți patru – trei flăcăi și o fată – s-au abținut de-a lungul serii de la exagerări și efecte de prost gust. Doi dintre cei trei posedă un fizic de juni-primi și au, după mine, mai presus de orice îndoială, talent. Al treilea manifestă o tendință – după ochii mei și după urechile mele – către ușoare, dar neplăcute surplusuri în joc. Despre tânăra actriță nu pot să spun cu certitudine dacă vădește talent actoricesc sau doar o foarte bună stăpânire a unui anumit meșteșug, a anumitor procedee actoricești verificate.

La începutul spectacolului am fost anunțați că sub scaune fiecare dintre noi, publicul serii, va găsi o pereche de ochelari de carton, cu ”lentile” de celofan, una roșie, cealaltă albastră, și a fost aruncată chiar o propoziție despre modul de întrebuințare a acestor ochelari. În continuare însă aceștia nu și-au găsit absolut nici o utilizare, de-a lungul întregii seri.

Ținuta literară a scheciurilor din care era însăilat spectacolul mi s-a părut cu totul precară. Satiră nu prea era în ele, dacă nu punem la socoteală tipul care întârzie sistematic la muncă și invocă de fiecare dată motive perfect absurde. Sau mama care pare a crede că-și poate educa băiatul între două sesiuni de flecăreală la telefon cu o prietenă – și e surprinsă când fiul o trage, impertinent, de păr sau aruncă în ea cu mingea, la început cu o minge mică, apoi cu una uriașă. Un ospătar nepoliticos a fost ironizat și el și chiar o cerșetoare care, făcând melodramă, știa să stoarcă nemilos monezi de la trecători. Cât privește literatura nonsensului, asemenea literatură pentru mine a scris Edward Lear. În spectacol s-au făcut câteva afirmații neroade în care eu unul n-am putut depista nici un nonsens autentic.

Într-una dintre scenuțe, unul dintr cei trei bărbați s-a prezentat în travesti – dar nu, acela, vai!, nu era Miluță Gheorghiu în rolul coanei Chirița. S-au făcut și câteva glumițe pe tema – nu inedită – a dimensiunii membrului viril. E un gen de glumițe pe care le suport greu chiar și în operele considerate astăzi clasice ale lui Hanoch Levin. Nu fiindcă sufăr de un simț excesiv al pudorii, ci fiindcă bancurile de acest soi mi se par stupide.

Spectacolul a durat un ceas, ceea ce pare să-i fi nemulțumit foarte tare pe unii dintre spectatori, care au considerat că nu le-a fost oferit destul pentru banii cheltuiți pe biletul de intrare. De-a lungul serii s-a făcut uz și abuz de încurajarea spectatorilor să reacționeze, să aplaude, să râdă – cu pancarte, cu îndemnuri vorbite, cu onomatopee. Către sfârșit, publicul a părut să se fi încălzit oleacă, dar am avut totuși impresia că mulți dintre spectatori n-au fost satisfăcuți de ce văzuseră și auziseră.

La ieșirea din sală, spectatorii au fost primiți în foaier de către cei patru comedianți, ceea ce poate se obișnuiește la spectacolele de stand up, nu însă și la spectacole de teatru obișnuite. Unul dintre actori m-a zărit căutându-mi calea spre ascensor și m-a întrebat dacă spectacolul mi-a plăcut. Am dat din cap că da –puteam oare să reacționez altfel?

Lacuna existentă în cultura mea generală în materie de stand up comedy mi-am făgăduit s-o umplu la întoarcerea în Tel Aviv, dar nu cred că asta se va întâmpla la un spectacol al Ansamblului Tiki-taka. E râsul ceva sfânt în creația acestui ansamblu?*

A doua zi la matineu am văzut o piesă scrisă de Michal Aharoni. Scriitoarea este o profesionistă a relațiilor publice (asta e o meserie, nu o metaforă!), a obținut un master of arts la Universitatea Middlesex de la Londra și e de mai mulți ani purtătoarea de cuvânt a mai multor politicieni israelieni de vază. Piesa ei Angina Pectoris, a cărei premieră absolută pare să fi avut loc în 2015 la Chicago, este din 2016 un șlagăr al Centrului Tzavta. Judecând după cum s-a desfășurat ieșirea la aplauze a actorilor la sfârșitul noii ei piese, Râvnă ancestrală – am impresia că am asistat, întâmplător, chiar la premiera spectacolului – noul opus va deveni și el, foarte curând, șlagăr.

Decorul spectacolului este creat de (încă) tânărul Niv Manor, care-și clădește cu talent și cu tenacitate o carieră de scenograf strălucită. Scena este înconjurată de perdele cenușii, de un ton deschis, foarte isteț luminate de sus, pe sub volanul care acoperă marginea lor. Un birou somptuos, pe care nu se vede decât un laptop, două fotolii standard de o parte și de alta a biroului și un jilț în spatele acestuia, precum și un imens drapel al Israelului într-un stativ metalic creează, economicos, dar elegant și expresiv, atmosfera biroului primului-ministru al țării. Costumele, și ele deosebit de elegante, sunt create de Oren Dar. Echipa de actori care susține comedia este formată – ad-hoc, pe câte înțeleg – de Ghil Frank, stea a Teatrului Național Habima, Albert Cohen, neobosit și plin de energie la cei 87 de ani ai lui, atât de popular, încât e întâmpinat cu aplauze la intrarea în scenă și condus cu aplauze la ieșirea din scenă, Sara Vino Elad, Alma Dishi – înaltă, subțire și deosebit de atrăgătoare, într-o rochie roșie ca focul – și Uri Yaniv. Regia montării e semnată de Alon Ofir – punerea în scenă e îngrijită, curată, cât se poate de ”la obiect”. Muzica originală e lui Danny Robas.

În sala, precum spuneam, nu foarte mare, de la Tzavta, toți actorii poartă neck-uri. Cititorii mei știu că asta e ceva ce mă exasperează mai întotdeauna. În cazul Râvnei ancestrale, Sara Vino Elad, cândva o mare promisiune a Școlii de teatru, urlă, răcnește și țipă neîntrerupt, cu neostoit temperament și într-o viteză a zicerii textului care-l face aproape ininteligibil, iar neck-ul agravează acest fenomen până la insuportabil.

Despre ce e vorba în piesă, în afară de faptul că primul-ministru își mută miniștrii, subalternii, de la un minister la altul după cum îi vine, și îi și concediază când îi vine, și în afară de faptul că fiecare dintre miniștri e obsedat de realizarea unor proiecte care să-i nemurească strămoșii. Primul-ministru a moștenit de la tatăl său o maladie care constă în faptul că testiculele i-au coborât neobișnuit de jos și intenționează să înființeze un centru medical grandios care să se ocupe de cercetarea și de tratarea acestei anomalii. În elanul său luminos, el e dispus să justifice – prin boala lui – alipirea de teritorii (străine) de către statul Israel. Politica primului-ministru implică vehicularea de către toate personajele piesei, într-un cocktail la drept vorbind destul de indigest, a tuturor clișeelor legate în Israel de apartenența cetățenilor țării la două grupuri etnice diferite și la două rituri diferite – cel ashkenazit și cel sefardit. Conflictele politice între miniștri sunt alimentate de partizanatul acestora pentru una sau cealaltă dintre grupări și exacerbate de arivism. Personajul lui Albert Cohen, de pildă, achiziționează paturi de campanie tuturor cetățenilor țării, pentru ca aceștia să se poată interna în spital aducându-și patul de acasă…

Comedia Râvnă ancestrală nu este o dezbatere satirică a problemei sociale, care e serioasă, cu rădăcini adânci și grave implicații în istoria neamului, ci un compot – altminteri destul de amuzant – din toate șabloanele și bancurile fără moarte prilejuite de tradiționalul conflict etnografic, care va continua să otrăvească populația țării (și s-o și distreze) încă multe generații. Toate aceste glume și glumițe sunt prezente pe scenă, de la numele caracteristice în cele două ramuri etnice și până la acuzațiile de privilegiere a uneia dintre ele sau a celeilalte de către deținătorii puterii. Compotul e bine echilibrat, piesa e bine scrisă, bine construită, cu numeroase replici scânteietoare, chiar și acolo unde unele dintre ele sunt extrem de tendențioase. Ghil Frank are toată morga care e de așteptat de la un prim-ministru și un cu totul remarcabil simț al umorului, care îi permite să pună în valoare toate nuanțele textului fără să apese pe efecte. Albert Cohen este o legendă vie. Acești doi admirabil actori parvin să facă decentă și hazlie chiar și penibila istorie a testiculelor coborâte anormal de jos… Chiar și joaca lui Ghil Frank cu niște bile metalice lucitoare pe care le tot rostogolește în palmă arată cuviincios în spectacol. Chiar și planul viitorului centru medical proiectat de primul-ministru și dezvăluit la un moment dat din spatele perdelelor gri pe tot peretele dindărătul biroului, e întru totul plauzibil. În general, montarea de la Tzavta evită brav mai toate stridențele. Nu e de mirare că ea își înveselește și încântă spectatorii – aceștia și-au format de mult o părere în dureroasa chestiune pe care piesa nu o discută, ci o evocă, întărindu-i în convingerile pe care ei le au de mult în legătură cu respectiva chestiune. Succesul de casă e asigurat. Cât e de sfânt râsul pe care îl stârnește această montare?

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.