„Reîntâlnirea…” de Cornelia Bartels

47
Anne Belle Stone, „Flori”, c. 1949
Anne Belle Stone, „Flori”, c. 1949

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsDesigur că fiecare reîntâlnire implică sentimente, sau poate resentimente,  pregătitoare, încărcate cu emoțiile ce năvălesc în asemenea momente, pentru că orice reîntâlnire vine, de fapt, după o despărțire.Timpul nu îmi mai stă la dispoziție, se grăbește parcă, mai mult ca înainte, să treacă pe lângă mine luându-mi multe dintre persoanele și amintirile petrecute împreună, clipă cu clipă. Dureros. „Nu există durere, spunea Cicero, pe care timpul să n-o micșoreze și să n-o atenueze.”… Așa să fie!… Încet, încet devin foarte atentă cu timpul care mi-a mai rămas, devin ceva mai sensibilă față de timpul pierdut și-mi doresc din tot sufletul să-l opresc. Dar acele ceasornicului se grăbesc să marcheze fiecare secundă, fiecare minut ce a trecut fără să mă întrebe dacă sunt pregătită să plec cu el… „Sensibilitatea pentru timp, scria Emil Cioran, e o formă a spaimei”… Cu adevărat. O ușoară spaimă se culcușește în sufletul meu și nu-mi dă pace. Îmi fură somnul. Îmi fură liniștea. Mă îndoiesc că pot câștiga lupta în fața timpului neiertător. Honoré de Balzac afirma: „Un minut de îndoială face cât o veșnicie de suferință”… Trăiesc parcă de o veșnicie într-o ascunsă, neliniștită suferință, pe care încerc să o acopăr cu clipe de prezent și vise de viitor… căci știu, ceea ce a trecut a dispărut în lumea eternă a amintirilor, iar ceea ce sper să mai înfăptuiesc nu este decât un gând, o speranță, un vis, doar prezentul este al meu, el mai rămâne viu alături de mine. Și poate de aceea, neprețuitul prezent se înfiripează atât de mult între rândurile fiecărui decupaj, ținându-mă de mână în toate retrăirile povestite. Ele sunt adevărați piloni, bine înfipți în memoria amintirilor, care susțin podul pe care încerc să-l construiesc peste timp. Încerc să-l folosesc în joaca cuvintelor căutate și găsite în alcătuirea frazelor, a povestirilor. Trecutul reanimat de suflul cuvintelor în prezent, respirându-l alături, împreună. Este un mod de a întrebuința timpul în favoarea mea, de a-i prelungi și încetini scurgerea implacabilă… O ultimă remarcă despre Timp mă face să cred că nu greșesc, dacă mă străduiesc să-l întrebuințez în favoarea mea… „Oricare ar fi durata timpului, știința întrebuințării lui îl face lung.” (Seneca)

Reîntâlnirile mele cu actori, pictori, regizori, sculptori, scriitori, cărora le-am luat interviuri cu peste 40 de ani în urmă, le pregătesc acum, cu o mai mare bucurie și migală ca odinioară, când emoțiile puneau stăpânire pe situație, îmbogățind astfel haina sentimentală cu care învălui prezentul, ajutându-mă să-mi trezesc șirul amintirilor și să-mi întrebuințez timpul, retrăindu-le alături de cititori. Revista „Leviathan” îmi îngăduie să le public, oferind astfel cititorilor săi un prilej de neuitare a acelora care cândva au fost mari artiști, azi, peste atâta amar de timp,  aproape uitați. Găsesc, între șirurile de citate celebre despre timp, aceste rânduri impresionante scrise de marele William Shakespeare: „Timpul are în spate o desagă  în care strânge pomeni pentru uitare, acest monstru uriaș al nerecunoștinței. Aceste resturi sunt faptele bune din trecut, uitate chiar din clipa în care au fost săvârșite”. Cu adevărat, în „desaga” timpului ce-l port pe umeri am adunat multe dintre aceste „fapte” ale trecutului, azi uitate, devenite adevărate „pomeni” ale aducerilor-aminte, marea majoritate a celor intervievați plecând discret și dureros dintre noi, unul după altul. La masa invitaților mei multe scaune au rămas goale, doar unda readucerilor-aminte, a retrăirilor acestor reîntâlniri mai ocupă tristețea locurilor rămase neocupate. Încerc să ne readunăm, să ne reîntâlnim, in memoriam, în paginile „Leviathanului”, într-un pios remember târziu, și rămân profund îndatorată corifeilor acestei reviste pentru spațiul acordat reîntâlnirilor noastre…

Multe dintre paginile manuscriselor interviurilor de odinioară, care au fost publicate în „Flacăra”, „Luceafărul” sau alte reviste, s-au pierdut. Nici colecțiile revistelor anilor ’80–’81 nu le mai am. Încerc să-mi rechem invitații la aceste reîntâlniri apelând la sâmburele emoțiilor care a mai rămas implantat adânc în miezul sufletului, emoții ce au însoțit momentele de atunci. Cu o mare tristețe, am remarcat lipsa manuscriselor interviurilor mele cu Marin Preda, Eugen Barbu, Ion Lăncrănjan, Dinu Săraru, Liviu Ciulei, Florian Pitiș… pe paginile cărora stăteau însemnele corecturilor, ale adăugirilor lor. Adevărate documente, mi-aș permite să spun… O pierdere care rămâne ca o durere pe care numai timpul o mai poate vindeca…

Îmi iau totuși inima în dinți și-mi fac curaj ca să mă pregătesc pentru o ultimă reîntâlnire cu Liviu Ciulei …Nu va avea loc pe nicio scenă sau în spatele unei cortine de catifea, ci, cum oare altfel?, într-o sală de teatru, unde cortina încă nu se ridicase… La această deosebită reîntâlnire, ce a avut loc prin anul 2001, nu am fost singură, ci însoțită de minunata și neuitata mea prietenă Viorica Ghiță Teodorescu, căci, ori de câte ori reveneam în București, aveam prilejul și surpriza să trăiesc alături de ea bucuria multor premiere și spectacole de teatru, concerte, să vizităm pictori, sculptori în atelierele lor, să ne aflăm dincolo de cortină, în cușetele actorilor, unde trebuia să ia câte un interviu pentru Radio, sau să ne alintăm privirile în nenumărate expoziții și alte evenimente culturale, amândouă având o permanentă dorință să fim împreună în frumosul itinerar cultural al Capitalei la care mă invita să particip alături de ea… Viorica îmi oferea mereu asemenea momente, spre marea mea satisfacție și mulțumire că nu sunt ruptă de tot acest tumult cultural bucureștean cu care eram obișnuită. Era o prelungire peste timpul care trecuse, care ne despărțise și totuși care ne păstrase mereu alături, până în acel 26 iulie 2013, când boala a fost mai puternică decât ea şi a biruit-o în mod tragic… Nu voi uita niciodată momentul acela dureros când am aflat vestea morții ei… Telefonul a sunat în ziua aceea parcă ciudat, straniu, întrerupând brusc concertul pe care-l ascultam la Clasik Radio. Pauză la radio… la capătul celălalt al firului de telefon am auzit vocea tristă a doctorului prieten care-mi dădea trista veste. Iar când am închis telefonul, în liniștea ce a urmat, am auzit deodată revărsându-se asupra mea, înconjurându-mă ca o îmbrățișare tandră venită de departe, Rapsodia română a lui George Enescu. Radioul îmi dăruia această tandră mângâiere a muzicii în momente de mare durere. Radioul care a însemnat viața Vioricăi ne-a reunit prin undele sale pentru totdeauna. Despărțirea a fost de fapt o reîntâlnire peste timp și spațiu cu un om care a iubit muzica, care a iubit frumosul vieții conturat sub diferite forme. Muzica lui Enescu ne-a reunit sufletește, pentru ultima oară, în acele momente deosebite, ne-a unit și mai mult într-o dureroasă veșnică neuitare…

Așadar, cu mulți ani înaintea acestui trist moment, eram cu Viorica în fața Teatrului „Bulandra” din București, alături de o mulțime de oameni, răspândiți în mici grupuri, nerăbdători să se deschidă ușile și să pătrundă în răcoarea sălii de spectacol. Era ziua avanpremierei Unchiului Vanea și Viorica căpătase două invitații pentru marele eveniment. Nu știam încă nimic despre distribuție, dar evenimentul spectacolului de la „Bulandra” stârnise interesul multora și, desigur, și al nostru. Trebuia să fim acolo. Știam însă că Mălăele juca și că tocmai din partea lui căpătaserăm și mult râvnitele invitații… De Mălăele ne lega nu numai o mare admirație față de talentatul actor, dar și o frumoasă prietenie care s-a dovedit încă odată de neprețuit… Și acum îi rămân îndatorată pentru invitația primită și-i mulțumesc în tăcere…

Odată intrate în sala de spectacol, am respirat adânc întreaga atmosferă dinaintea ridicării cortinei, am observat chipurile celor care reușiseră să primească invitațiile la spectacol, încercam cu prietena mea să și indentificăm pe unii și pe alții, uneori recunoscându-i singură, alteori aflam de la ea. Ne ocupaserăm grăbite locurile, destul de aproape de scenă, în rândurile din față, și ne răsuceam capetele în dreapta și în stânga, curioase să vedem cine mai intră în sală. Deodată, se simțea un freamăt printre spectatori, un murmur discret de șoapte care însoțea apariția unui mic grup de nou veniți. Erau aproape ultimii veniți, căci sala era arhiplină. Parterul, balconul, scaunele erau ocupate, doar aproape de ieșire, în penultimul rând, mai rămăseseră la marginea rândului două locuri libere. Chiar într-acolo se grăbeau nou veniții, iar șoaptele deveneau deja ceva mai clare… „Ciulei. Uite-l pe Liviu Ciulei.” Multe capete s-au întors să-l vadă pe marele regizor. Poate că unii chiar s-au grăbit și să-l salute respectuos și emoționați. M-am uitat și eu discret, cu respect și multă emoționantă aducere aminte, la Liviu Ciulei, căruia îi luasem un interviu prin anii ’80. Trecuseră anii peste el, peste noi, ne aflam în 2001. Era însoțit de o doamnă. I-am recunoscut chipul adumbrit de niște ochelari groși, ce ascundeau aproape sprâncenele stufoase. Cu un zâmbet discret pe față, poate puțin jenat de tumultul din jur, pe care nu și-l dorea, s-a așezat repede pe scaun, nerăbdător să participe la începerea spectacolului. Și, într-adevăr, după venirea lui în sală luminile s-au stins brusc și liniștea a dominat întreaga atmosferă. Aproape că s-a și auzit foșnetul catifelei la ridicarea cortinei… Ce a urmat a fost un impresionant spectacol. De neuitat. Distribuția a fost la înălțime. Victor Rebenciuc, Horațiu Mălăele, Mariana Mihuț, interpretarea tuturor actorilor prezenți pe scenă a impresionat spectatorii, aplauzele răsplătindu-le pe deplin talentul. În pauză, Ciulei nu s-a lăsat văzut în foaier. Dispăruse grăbit undeva, după o ușă laterală din apropiere, care ducea cu siguranță la culisele actorilor. Apoi a revenit cu puțin înaintea stingerii luminii. Dar am observat o neliniștită emoție și grabnică privire îndreptată cu o mare bucurie către cortină, către scenă, așteptând cu nerăbdare să se ridice cât mai repede. Își dorea din tot sufletul să urmărească mai departe desfășurarea piesei, să urmărească jocul actorilor, să participe cu adevărat, nestingherit de nimeni, la un spectacol pe care dorea să-l vadă. Să se bucure în liniște de ceea ce vede căci, cu adevărat, a fost un spectacol deosebit.

Așa l-am reîntâlnit pe Liviu Ciulei după douăzeci și unu de ani… Avea 57 de ani când l-am întâlnit pentru prima oară în sala nouă a Teatrului Național din București. Dorea să asiste la repetiția piesei Livada cu vișini… Interviul a apărut în revista „Flacăra” a anilor 1980… Reîntâlnirea de acum, tot într-o sală de spectacol, îmi aduce în fața ochilor un Om de 78 de ani. Pare neschimbat. Eu îl recunosc și un val de duioasă neuitare îmi cuprinde obrajii.

Când luminile s-au reaprins, când cortina s-a ridicat odată și încă odată sub avalanșa aplauzelor, l-am căutat cu privirea pe Liviu Ciulei. Nu l-am mai regăsit. S-a grăbit să părăsească sala discret înaintea căderii cortinei pentru totdeauna… pe 24 octombrie 2011 a părăsit scena vieții.

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.