Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Cât să vă tot dea!?” de Florika Waltère

25
diaspora social florika waltere emigrant (1)

logo rubrica stress & the cities– Fiică-mea are 30 de ani. A făcut deja multe chestii în viața ei… de toate și nimic până la urmă. – Unde lucrează? – Asta e, că nu lucrează: e pe social. Îi convine așa, dar a rămas fără locuință. – Cât timp a lucrat? – A lucrat cu intermitențe, adică mai mult n-a lucrat. A avut joburi în multe direcții, că e foarte deșteaptă… știe atâtea chestii. E mult mai deșteaptă ca mine. – Cum-necum, a rămas fără locuință și tu stai deja foarte restrâns. – Nu vrea să stea la mine, fiindcă nu ne înțelegem. – Dar dacă nu are serviciu, niciun proprietar nu o ia în chirie… – Știe asta, dar ea nu vrea să muncească… – E și greu să o împingi de la spate la 30 de ani să se apuce să muncească; la 20 e greu dacă nu are tragere de inimă, darămite la 30… – Tot speră să obțină un apartament social. – Cei de la social sunt suprasolicitați și dau mai întâi la cei în situații disperate… – Se mai poate totuși, dacă știi cum și cui să pui problema. – Nu cred, sunt rutinați acolo și îi citesc pe atotcunoscătorii șmecheri. – Știu asta, știe și fiică-mea, că și ea le știe pe toate… Dar ea mai are niște probleme psihice și ereditare, de-asta nu suportă stressul cu șefii la joburi. – Să-și scoată atunci certificat, dacă are sănătatea precară. – Știu. Știu de la o familie de români pentru care traduc la autorități. Sunt foarte sărmani, au patru copii, din care doi handicapați. Primesc tot, tot, tot, fiindcă nu pot nimic, nimic. Sunt bătuți de soartă… Poate primește și fiică-mea, că ea se mulțumește cu foarte puțin. – Poate are noroc de un apartament modest: „foarte puțin” la nemți este deja decent pentru un dezavantajat.

– Vedeți voi, nemții și-au conceput sistemul lor social generos în anii de după război, când trăiau miracolul economic, WW Wirtschafts-Wunder, în urma planului Marshall american… Dar atunci munceau toți ca la balamuc să-și refacă țara, doar cei grav bolnavi erau asistați social. – Exact, or acum dau toți năvala în Germania anume pentru că sistemul social e permisiv, dar nu va ține așa la infinit. Deja în 2008, după crashul financiar, erau semne neliniștitoare prin populație. Rămăseseră mulți șomeri în urma scăderii masive a exporturilor de mașini de tot felul… Să nu dea dracu’ să le scadă din nou exporturile, că se surpă sistemul… [pauză] – Unde lucrez eu onorific cu cei care solicită diverse chestii sociale, nu am decât străini printre solicitanți… – Pentru că germanii își pot completa singuri actele și contactele, iar străinii nu. – Nu toți germanii și le pot face singuri, căci sunt complicate, cu multe chichițe… Și dacă le-ar completa singuri, germanilor le e rușine să vină să ceară. Strâng din dinți și consumă din rezerve până își remediază situația.

– Soțul meu, el e german, a funcționat în social o vreme și a rămas prieten cu un client handicapat; acesta are acum peste 40 de ani. – E și clientul german? – Da. E invalid în cărucior și locuiește într-un azil de handicapați cu alți opt, unde sunt foarte bine îngrijiți. Au un manager care se ocupă de toate treburile lor administrative, ca pentru minori. Dar băiatul a rămas atașat de soțul meu, care și-a dat seama că este foarte inteligent și l-a îndrumat spre calculatoare. Omul s-a pregătit cu multă asiduitate și e acum specialistul azilului la tot ce ține de calculatoare. – Atunci el n-are nevoie de tutore. Se poate angaja: firmele au avantaje dacă angajează handicapați, mai ales caută specialiști IT. – Ah, dar nu poate: omul e foarte emoțional și dacă se bucură de ceva, de exemplu când vorbește la telefon cu soțul meu, face câte-o criză de epilepsie când nu te-aștepți.

– În serviciul social sunt un milion de funcționari, motivați de salarii bune. Desigur, prea puțini dintre ei se implică pur și simplu din vocație. – Nu-i bai, îi ajută atâția onorifici, ca tine, ca mine, ca ea… – Întrebarea este dacă pe noi ne animă sincer bucuria că dăm și altora din timpul și priceperea noastră? – Vrei să o concurăm pe Maica Tereza? – De ce nu? Să știți voi că mulți americani se devotează cu trup și suflet cauzelor sociale. – E suflul lor inițial puritanist, cultivat până în zilele noastre, consecvent, și în unele școli. Într-adevăr ai o mare mulțumire personală când știi că i-ai fost de folos unui amărât la ananghie. Mai ales dacă el se redresează după faza nefericită… – Senzația mea e că oamenii nu se mobilizează destul ca să se ajute singuri, oricât i-ai dădăci tu. Că help to help yourself [ajută-l ca să se ajute singur] e doar o frază frumoasă. – Esențial e să fii tu convinsă de necesitatea a ceea ce faci, chiar dacă cel pe care l-ai ajutat uită de ajutor sau crede că i se cuvine munca ta. Sau crede că tu ai salariu sau avantaje în compensație…

– Ce idee i-a venit soră-mi să-și caute un minijob când i se termină ajutorul de șomaj. – Asta-și dorește ea dintotdeauna, să lucreze cât mai puțin! Nu plângea când lucra patru zile pe săptămână la spital? Cu minijob își poate plăti asigurarea medicală și de pensie… – Asta e și socoteala ei. Mai adaugă și chiria pe care o încasează pe apartamentul obținut după divorț. Dar asta se adună la cei 450€ din minijob și se impozitează împreună, așa că din minijob nu îi rămân nici 200€ netto. Și pentru asta trebuie să lucreze 2-3 zile la spital. – Mă îndoiesc că vreun spital îi oferă un minijob ca doctor. – E iluzoriu la stressul care e prin spitale! – De-asta nici nu-i place. – Îi place, nu-i place, nu va avea din ce să trăiască la pensie. Ea nu-și face socoteala că ce îi trebuie acum, peste 10 ani va costa cu 30% mai mult? – O vor ajuta copiii. – Poți să-i uiți pe ei, tot ea le va da câte 10-20€ pe zi de pizza. – À propos de pensie: și X caută un minijob pentru 6 luni, de când i se termină șomajul și până intră în pensia legală. – Nu poate să lucreze tot în reclame, ce știe el mai bine? – E greu. X a lucrat toată viața la aceeași firmă, care l-a concediat cu doi ani înainte de pensie. – Păcat că nu și-a făcut alte relații în branșă. – Mă întreba pe mine dacă nu avem minijob la asociație. – Nu știa de scandalul nostru cu membrii care voiau să-și fabrice minijoburi la asociație ca să-și rotunjească pensiile? Ce idee creață, minijob în benevolat! Cred că ne-am umple de membri cu așa găselniță. – Poate nu știm noi să profităm de situația asta cu integrarea migranților… – Chiar nu vrem să știm, fiindcă avem alte scopuri, culturale… Ah, nu-ncepeți iar discuția. La noi, în domeniul caritabil, nu se poate. E ilegal pentru oficiul de finanțe.

– Draga mea, tu ai papagal bun, prin viu grai și pe email. Acuzi pe X și Y că sunt toxici în demersuri, dar doamne ferește să intre cineva în gura ta! Ești foarte combativă, ai stofă de politician… – Trebuie să mă zbat, în primul rând pentru copiii mei. Bărbatu-meu, e el om bun și muncitor, dar e mămăligă. Off, câștigă așa de puțin! De-abia ne-ajung banii… – El te-a adus aici, cu contractul lui sigur de șantierist… Și ați făcut imediat doi copii… – Credeam și noi că ne sprijină statul mai mult. – Păi nu vă dă destul!? Sunteți aici doar de doi ani! Nu v-am ajutat să obțineți de la stat tot ce s-a putut ca să trăiți decent toți patru? – Dar nu putem să facem și noi un concediu, să mergem la mare cu copiii… – Draga mea, doar pe un salariu de muncitor, care nu vrea să învețe limba și nu poate avansa, nu reușiți să scăpați de traiul precar, patru câți sunteți, cu toate ajutoarele de la stat. [pauză] Tu ești stâlpul familiei! Tu ești o fire dârză și ai o diplomă în buzunar care se caută aici, în social. Echivalează-ți diploma și dă-ți examenele de germană! Ai șanse bune de angajare, căci e plin pe străzi de români fără adăpost de care să te ocupi… – Hmmm, de țigani… – De-asta te vor angaja, fiindcă ei vorbesc românește! Sunt și ei tot ai noștri!

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.