„Reîntâlniri cu pictorul Constantin Piliuță” de Cornelia Bartels

159
Sursa foto Youtube (TVR)
Sursa foto Youtube (TVR)

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsCu toate că se spune mereu și suntem sfătuiți de oameni înțelepți să nu trăim în trecut, să-l uităm și să ne orientăm preocupările spre ziua pe care o trăim, cu toate evenimentele ei bune sau rele, încerc să decupez azi trecutul, alcătuindu-mi un nou decor pentru o nouă zi. Așa și fac, scriind. Eu nu trăiesc, ci retrăiesc anumite momente ale trecutului pe care le readuc în memorie, ca și cum ar fi aievea. Cum  poți uita întâlnirile cu oameni deosebiți din lumea culturală a României, chiar dacă ele au avut loc acum 41 de ani? Chiar dacă aproape toți sunt plecați de câțiva ani buni dintre noi, eu mai păstrez prezența lor vie. Cu o mare nostalgie le reîntâlnesc privirile, le reaud vocile, revăd întreaga atmosferă, ambientul în care ne-am întâlnit. Nimeni și nimic, nimeni și nicicând nu-mi poate lua toate aceste amintiri, nu mi se pot șterge toate aceste evenimente deosebite din viața mea trecătoare. Întâlniri cu oameni deosebiți care mi-au dăruit prin bunăvoința lor momente deosebite ce s-au săpat adânc în sufletul meu, păstrându-le cu mult respect, cu multă grijă și cu mult drag de-a lungul anilor. Cu siguranță, aceste amintiri m-au ajutat foarte mult să pot trece mai ușor peste anumite alte momente dificile din viața mea, având exemple demne de urmat. Am putut învăța ceva mai mult din experiența lor, din viața lor, cu poveștile lor de viață care mi-au  fost destăinuite odinioară cu atâta sinceritate. Eu nu le-am schimbat cu nimic viața, solicitându-le un interviu pentru revistă. Mi-au îngăduit să stau de vorbă cu ei, să stăm cîteva minute de vorbă, destăinuindu-se. Ei mi-au îmbogățit și înnobilat talerele bagajului cu care voi călători cândva dincolo, reîntâlnindu-ne. Nimic, nimeni și niciodată nu-mi va scutura talerele balanței vieții de toate aceste frumoase amintiri și nu voi călători spre ei cu brațele și sufletul gol… Din contră… Un memento mori viu, prezent, de neprețuit, pe care îmi voi îngădui să-l aștern în viitoarele mele Decupaje.

Așa se întâmplă și cu reîntâlnirea mea de azi cu pictorul Piliuță. Au trecut peste 40 de ani și totuși prezența marelui pictor a rămas cuibărită în amintirile mele care renasc ca semințele ce încolțesc în fiecare primăvară și reînverzesc și cresc, și reînfloresc, și devin iarăși semințe pentru primăvară viitoare… Toate aceste readuceri aminte păstrează totul într-o vie reîntâlnire.

„Eu am o floare pentru fiecare om”, spunea Piliuță odată, demult, la o discuție avută în atelierul său și, desigur, că această floare o mai poartă încă la el, acolo unde e, pentru fiecare dintre noi care i-am iubit pictura, i-am admirat talentul, pentru cei care i-au fost prieteni. Nu putem uita acest adevăr. Iar dacă ar fi existat un Montparnasse în „micul Paris”, așa cum a fost denumit Bucureștiul de odinioară, Piliuță ar fi fost inima acestui loc deosebit. Un mare boem, un bun prieten, un artist deosebit și un OM cu o inimă frumoasă.

Din dorința de a-l face pe pictorul Constantin Piliuță și mai cunoscut publicului, am pătruns în intimitatea atelierului său, aflat undeva în centrul Bucureștiului, o clădire așezată undeva  în spatele Facultății de Drept, nu departe de Operă. Acolo îl găsesc în fața șevaletului înconjurat de fumul țigării…

Cornelia Djigola (Bartels): La ce lucrați acum ?

Constantin Piliuță: Am terminat un ciclu de zece lucrări cu care voi participa, alături de Alin Gheorghiu, Ion Pacea, Viorel Mărgineanu, la o expoziție în Statele Unite. Aștept doar să le înrămez și să le predau. În același timp execut lucrările de scenografie pentru spectacolul Naționalului bucureștean cu piesa Hagi-Tudose, cu Rauțchi în rolul principal. Apoi plec în America o lună de zile.

C. D. (B).: Cele zece lucrări cu care veți participa la expoziția amintită sunt picturi noi sau ați apelat și la lucrări mai vechi? 

C. P.: Nuuuu, puteți să le și vedeți. Totul e nou. Lucrez de 2 luni la ele. Lucrările vechi nu stau la mine, doar poate ce-mi „fură” nevasta pentru Smaranda, fetița noastră. Atât se păstrează.

C. D. (B).: Cât timp lucrați la un tablou?

C. P.: Se poate spune că-l pot termina în 2 zile și se mai poate spune, fără a greși, că la el lucrez de-o viață întreagă…

C. D. (B).: Ce înseamnă pentru un pictor „a lucra”?

C. P.: A nu trăi niciodată nimic fără preocuparea lecturii, a aflării noului. Ochiul și sufletul unui pictor trebuie să fie întotdeauna deschis spre frumos și dacă are și cap, și dacă are și puterea de a echilibra toate aceste lucruri cu care este dotat și confruntat, atunci condiția lui este aceea a unui om care nu va regreta că a trăit.

C. D. (B).: Ați spus că lucrați la decorul spectacolului cu piesa Hagi-Tudose.Vă pasionează această muncă?

C. P.: E o pierdere de timp – dar când o faci cu prieteni și, mai ales, când prietenia din acest spectacol se bucură de o cloșcă caldă ca Beligan succesul este asigurat. Decorul la Hagi-Tudose îl fac din dorința de-al înveli pe Rauțchi în grija mea și de a-i face nu numai un spectacol, ci și un eveniment din acest spectacol, bineînțeles, cu concursul ilustru al „călăului” Iani Cojar.

Premiera spectacolului cu piesa Hagi-Tudose în regia lui Ion Cojar a avut loc pe 1 octombrie 1980. Un spectacol de neuitat pentru toți cei care l-au văzut, dar și pentru cei care au jucat pe scena marelui teatru bucureștean.

C. D. (B).: Vă știm desenele, ilustrațiile de carte, vă știm și vă iubim pictura dar vă întreb: ce gândește pictorul Constantin Piliuță înainte de a se așeza în fața șevaletului, a pânzei albe?

C. P.: Pentru a mă cunoaște mai bine, vă dau un exemplu. Mie îmi iese o carte la „Meridiane” și redactorul de carte Vasile Florea, când a primit sarcina volumului meu, a fost puțin înspăimântat, pentru că a crezut că și ceea ce am făcut va semăna dinamita și explozia din viața mea. Or, urmărindu-mă în colecții și-a dat seama, spre stupefacția lui, că tot ce am făcut a decurs într-o rigoare de om foarte echilibrat, spre mulțumirea mea, desigur. Nu vreau să fac lucruri de șoc, mă interesează o pictură echilibrată și cu multă încărcătură sufletească. Mă interesează o compoziție eliberată de canoane vechi. Mă interesează ca să știu când să mă opresc. Și, în general, mă interesează o artă care să trebuiască și, dacă s-ar putea, să fie și iubită. Toată motivația mea este punctată și de câteva mici chefuri cu prietenii mei, prilej de a judeca și arta, și viața. Ne facem visuri, sperăm, și totdeauna întâlnirile noastre sunt adevărate sărbători. Astfel îmi place în asemenea ocazii să schimb gânduri cu un Vasile Nițulescu, cu un Corcescu, cu un Grigore Hagiu și cu toți cei cu care am ajuns la rangul de frați. Îl iubesc pe Fănuș Neagu pentru că gâlcevește ca un stol întreg de vrăbii și e deștept, și puternic ca un buhai cu capul lui Voltaire. Am uitat să-i trec printre prietenii mei pe Cilievici, Marius, Nedel și Traian Brădean.

C. D. (B).: Dintotdeauna ați dorit să pictați?

C. P.: Nu, am vrut întâi să fiu actor dar am căzut la examen. Am ajuns în fața comisiei și flămând, și rău și nebărbierit, și societății îi trebuiau, la ora aceea, oameni înalți și pozitivi. Iar eu eram mic și negativ. A fost prima oară când am plâns și mama era departe de mine… Apoi am dat la Artă plastică. Pentru mine la ora aceea o artă de refugiu. Am avut norocul ca după Titina Călugăru și Schweitzer Cumpăna să-l întâlnesc pe meșterul Ciucurencu care, când m-a văzut câtă viață aveam în mine și cât rău, ce dezordine puteam să aduc atelierului, m-a făcut responsabil de atelier și devenind paznic a trebuit să mă cumințesc.

C. D. (B).: Și de aici până la pictorul Piliuță de azi, cel intransigent și neiertător, nu e decât un pas….

C. P.: … și care vrea să-și ceară azil politic la Breaza, că s-a săturat și se gândește numai la atât: cum să facă rost de bani de viață și culori ca să nu-l mai vadă nimeni prin București.

C. D. (B).: Și la Breaza ce visați să lucrați?

C. P.: Ce am eu de gând, nu știu dacă am să realizez.Visuri am. Dar de câte ori nu m-am ținut de cuvânt față de ceea ce am promis!! De aceea, vă rog să nu mă credeți de tot în ceea ce afirm. Aș vrea, dintr-un unghi trist, să ilustrez schițele lui Caragiale, ca să conturez mai bine adevărul într-adevăr trist. Aș vrea să-i fac un portret, post-mortem, cu toate că era aranjat să poftească la mine în atelier. (Râsul aproape șugubăț, copilăros al pictorului ne-a făcut pe toți cei prezenți în atelier să râdem cu hohote. Piliuță râdea mai mult cu ochii care ardeau deodată altfel, ascunși sub sprâncenele lui stufoase și înconjurat mai mereu de fumul de țigară, apoi continuă să vorbească foarte serios cu o voce baritonală, impunătoare, ca și cum pauza de râs nu ar fi fost.)

Istoricul Giurescu, pe care îl respect și îl iubesc pentru sângele accelerat pe care l-a avut în istoria română. Îl iubesc la fel de frumos ca pe Pârvan, pe care nu l-am cunoscut. Vreau să termin odată ilustrațiile la Mateiu Caragiale și din ce lucrez mai mult la ele, îmi dau seama că primele desene nu mai sunt bune. Pentru că Craii de Curtea veche sunt un balsam aromat și bizantin din care cu greu vom ieși.

Dar nu numai fapta artistică contează. Un neam te judecă și după fiecare clipă. Nu poți, vorba lui Arghezi, nu poți una să scrii și alta să fumezi în fața oamenilor. Eu beau un pahar de vin și-mi pare bine că nația știe că beau un pahar de vin. Dar nouă, cărora ne curge sângele prin vene și vinul prin gâtlej, trebuie să ni se dea măsura cea dreaptă și cea dură a vieții. Dacă te iei de Piliuță când e în viață îi faci un bine, nu un rău. Eu am o floare pentru fiecare om, câte o dragoste chiar și pentru oameni potrivnici mie.

O altă zi la Piliuță. O altă reîntâlnire în atelierul său mereu plin de evenimente. Căci, de astă dată, în atelierul pictorului Constantin Piliuță era un moment solemn. Unul din descendenții familiei Zambaccian, urmaș al tradiției omului iubitor de artă, Jacques Zambaccian, primește din partea pictorului Piliuță un peisaj cu vopseaua încă neuscată, abia desprins de pe șevaletul artistului.

Un om pleacă fericit, ținând tabloul cu grijă, departe de trup, ca să nu-i atingă vopseaua.

„Te rog, ai grijă”, mai adaugă artistul grijuliu, înainte de a se despărți de opera sa. „Așa e întotdeauna. La mine tablourile nu se usucă în atelier”, spune pictorul, parcă vrând să justifice spontaneitatea gestului.

Și, din nou, șevaletul rămâne gol, așteptând viitoarea pânză. Nu demult, cu prilejul unei alte vizite în atelierul său, văzusem așezat aici, pe același șevalet, acuma gol, un tablou de mari dimensiuni. Dunărea cuprindea, ca nicioodată, o mare parte din suprafața pânzei. Era tulbure și agitată. Un mal se contopea cu cerul iar celălalt forfotea în prim-planul tabloului. Siluete abia conturate. Oameni și cai care-și pregăteau momentul: Momentul trecerii Dunării de armată – ce urma să fie definitivat și surprins de mâna pictorului pe imensa pânză.

Am văzut cum a căpătat viață un tablou – și peste un timp l-am văzut terminat și predat pentru Expoziția municipală alături de portretul romancierului Marin Preda. Sunt cele două lucrări cu care pictorul Piliuță participă la această expoziție.

Înainte de începerea interviului mi se sugerează un motto sub care să se desfășoare discuția noastră. Mă conformez și-l notez: „Îmi place să fac brâul pe opt la mine-n grădină”

C. D. (B).: Ce vă sugerează acest motto?

C. P.: Când a trebuit să se facă Lacul de acumulare de la Bicaz și au trebuit să fie sacrificate niște sate, sătenii nu au plecat în altă parte decât atunci când li s-au evacuat și cimitirele. Oamenii vii n-au plecat fără cei morți.

C. D. (B). Eu mă gândesc la trecut și la istorie, la relația dinre oamenii pământului străbun și istoria națională. Dumneavoastră ce credeți ?

C. P.: Cred că peste toate relele secolului și murdăria înarmărilor și indisciplina diplomatică contemporană există în țara noastră o vrere de bine pentru cetățenii țării, ca soluție de pace și frumusețe omenească. Consider că România, acea pitorească țară a jafurilor capitaliste, astăzi înseamnă o frumusețe de Coloană brâncușiană ca urcuș, pentru că am urcat toate treptele umane spre demnitatea omenească și spre chin și strădanie profesională, în așa fel încât țara va da soluții, pentru că Țara Românească dă talente, pentru că neamul românesc este un conglomerat deștept, frumos și harnic. Cred în aceste lucruri cu toată puterea.

C. D. (B).: V-ați apropiat cu mult interes în pictura dumneavoastră de teme istorice, sociale, încă de la primele expoziții la care ați participat și care v-au consacrat în fața publicului. Ce aduc nou tablourile dumneavoastră?

C. P.: Nu fac tablouri. Eu fac niște lucruri care trebuie istoriei României… ilustrez anumite momente din trecut, din prezent. Mă străduiesc să fiu mereu alături de munca mea, de culorile mele, de pânza albă ce-mi stă în față și mă așteaptă să o acopăr cu gândurile și trăirile mele transpuse prin limbajul culorilor. Culorile sunt cuvintele mele cu care comunic. Un limbaj frumos, nu-i așa?

Frumosul aducerii spre modern nu înseamnă o obrăznicie peste noapte, ci înseamnă un chin și o muncă istovitoare și de gând, și de faptă, în așa fel ca pânza ta să nu fie murdărită, ci să fie înnobilată. Doresc ca pictor să muncesc în așa fel încât cu puțin să însemne lucruri mari. Îmi păstrez România mea cu ce fac și cu ce pot.

Și, ca încheiere, aș vrea ca frunzele de toamnă, cele mai nobile sfințenii de violoncel ale sufletului românului, să aibă satisfacția unei necăderi în toamnă.

Azi pare mult mai grea despărțirea de minunatul Om, pictor, prieten, Constantin Piluță și parcă totul se petrece „Între viață și vis”, așa cum, de altfel, poartă titlul și volumul său de povestiri pe care ar fi bine să-l răsfoim fiecare în amintirea aceluia care a fost Piliuță.

Mönchengladbach, Germania

Lucrări de Constantin Piliuță, click aici.

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.