Remember 24 august 1944 – mărturii de epocă

773
Leviathan.ro Clădirea Radio România, distrusă în 1944 (stânga). Teatrul Național din București (1852 - 1944)
Clădirea Radio România, distrusă în 1944 (stânga). Teatrul Național din București (1852 – 1944)

fila de calendar rubrica leviathan.roDupă actul de 23 august 1944 – prin care  regele Mihai I a decis demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul României și ”Conducătorul Statului”, a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei și începerea tratativelor de armistițiu cu Aliații și de colaborare militară cu Uniunea Sovietică – în dimineața zilei de 24 august 1944, trupele germane aflate în nordul Bucureștiului au dezlănțuit un atac furibund. Începând cu ora 5.30, aviația germană a bombardat Capitala, distrugând, între altele, partea din Palatul Regal unde a fost arestat mareşalul Antonescu, clădirea Radioului din strada G-ral Berthelot și Teatrul Național. 

Distrugerea clădirii Radioului din strada G-ral Berthelot și reluarea emisiei

Clădirea Radioului a fost bombardată de mai multe ori, începând din dimineața zilei de joi, 24 august 1944 și emisia s-a întrerupt. 16 lucrători ai Radioului au murit în clădirea din str. G-ral Berthelot nr. 60 (lângă locul unde se află actuala clădire, vecină cu curtea Liceului de Arte Plastice ”Nicolae Tonitza”).

Relatarea dramatică a evenimentelor, păstrată în Fonotecă, a fost făcută de Vasile Ionescu, directorul(1) din acea perioadă al Societății Române de  Radiodifuziune (2):

”La Bucureşti, cu fostul Radio Bucureşti atacat şi ocupat de trupele germane la ora 11.00 şi cu sediul Radiodifuziunii şi studiourile distruse prin ultimul bombardament aerian de la ora 16.20, am plecat, cu toate că aviaţia germană bombarda încă Capitala, la comandantul militar al capitalei, să informez şi să cer sprijin pentru stingerea incendiului ce se declanșase după bombardare. Nu am putut obţine sprijinul solicitat, pentru că pompierii erau evacuaţi în comunele suburbane şi blocaţi de trupe inamice care asediau Bucureştiului. A trebuit să informez guvernul de noua situaţie creată prin scoaterea din funcţiune a studiourilor şi Radio Bucureşti şi găsind pe primul-ministru, generalul adjutant Constantin Sănătescu, în adăpostul Băncii Naţionale, adăpost care prezenta singurul garanţia de a rezista chiar şi la o bombă de 2.000 de kg, i-am raportat starea de fapt şi am propus că pentru continuarea misiunii începute este necesar să trec munţii Carpaţi şi acolo să duc mai departe opera de informare şi orientare a opiniei publice româneşti şi străine asupra actului de la 23 august ’44, prin posturile Radio România Bod, Dacia România, Bucegi şi Piatra. Primul ministru, felicitându-mă pentru acţiunea întreprinsă şi reuşită până atunci, servind cauzei naţionale, mi-a aprobat «planul temerar» – expresia sa – şi în acest scop, înapoindu-mă la fostul sediu al Societăţii de Radiodifuziune, care acum nu mai era decât o mare movilă de moloz fumegând, am luat măsurile pentru continuarea lucrărilor de scoatere a răniţilor şi morţilor de sub dărâmături şi transportarea răniţilor la spitale, de stingere a incendiului ce începuse să ia proporţii, întrucât explozia bombelor a aprins şi rezervorul de combustibil al societăţii, de a întreprinde anumite măsuri gospodăreşti şi de a ţine legătura cu autorităţile. Utilizând una din maşinile disponibile ale instituţiei, care fusese distrusă complet de bombardament, am plecat în seara de 24 august 1944, ora 19.30 – 20.00, spre zona de dispersare a Radiodifuziunii, aflată pe Valea Timişului şi în împrejurimile Braşovului, utilizând via Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea – Făgăraş – Braşov, nefiind accesibilă calea cea mai directă şi apropiată de Valea Prahovei.” (3)

În aceeași zi de 24 august, locaţiile posturilor Societății Române de Radiodifuziune au fost atacate concomitent de armatele germane: postul de la Bod (4) a fost asediat timp de 7 ore de un detaşament de 120 de persoane, în timp ce postul de la Băneasa a fost cucerit de germani și avea să fie eliberat abia pe 29 august.

La puțin timp după întreruperea din dimineața zilei de 24 august, Radio România și-a reluat transmisia din studiourile de ajutor din zona Bod – Braşov (4) până la 28 august, când un atac de 20 de avioane, care au aruncat 70 de tone de bombe, a scos din funcţiune postul Radio România. Emisiunea a continuat prin punerea în funcţiune a posturilor pe unde scurte Bucegi (Sinaia – vila generalului Gh. Rasoviceanu), Carpaţi (Palatul Regal Peleş) şi Piatra (în spatele vilei lui Antonescu de la Predeal).

Emisiunile erau lucrate şi transmise dintr-un studio improvizat aflat într-un local din Str. G-ral Berthelot, nr. 71. Cele trei posturi pe unde scurte vor funcţiona până în data de 31 august.

Până la construirea noului sediu, dat în folosinţă parţial în 1947, Radio România îşi va continua activitatea din studiourile improvizate la etajul al II-lea al Liceului ”Sfântul Sava”, aflat pe str. G-ral Berthelot, din imobilul din strada General Berthelot nr. 41, devenit în anii comunismului sediul Editurii Cartea Românească și din apartamentul cu 6 camere din str. Ştirbei Vodă nr. 108.

În 31 august 1944, Radio Bucureşti I şi II sunt repuse în funcţiune.

”Arde Teatrul Naţional…”

Amintirile compozitorului Ion Dumitrescu (5)

”Eu am văzut cum a ars Teatrul Naţional. Nu mă laud – Doamne, iartă-mă –, mă cutremur.

Era a doua zi după 23 august ’44. Plecasem în ajun de la Buturugeni, cu gândul să mă-ntorc seara, şi rămăsesem agăţat în Bucureşti. Evenimentele se precipitau. Am pornit de dimineaţă să văd ce se mai petrece în oraş. Am coborât pe Mihai-Vodă spre Izvor. Lumea se zbânţuia năucă. În atmosferă se simţea o acalmie dubioasă. Pe chei, vizavi de Spitalul de Urgenţă, în fosta clădire a Prefecturii de Ilfov, era Comandamentul German. Pe pod se strânseseră grupuri de curioşi care şopteau. Lângă parapetul de saci cu nisip care proteja parterul clădirii se oprise un pluton de militari români. Unul ducea un steag alb, fâlfâind în vânt.

Pe meterez a apărut un neamţ. Ofiţerul român striga, gesticula, neamţul bolborosea. Din interior am auzit o detunătură. Un român s-a prăbuşit. Pe trotuarul de vizavi a apărut un grup de blindate cu tunuri şi mitraliere. S-a tras cu repetiţie. Geamurile zburau, acoperişul se prăbuşea, sacii cu nisip se-mprăştiau. Apoi, în parapet s-a făcut o spărtură prin care, unul câte unul, cu mâinile după ceafă, nemţii au început să iasă. Camioane încărcau prizonierii. În mai puţin de-un ceas, pe chei s-a făcut linişte.

O începeam bine. Am trecut podul spre Teatrul Municipal. În colţ, la Cireşica, scandal. Un ofiţer neamţ încăpuse în pumnii unei cete de proletari veseli. Epoleţii i-atârnau, nu mai avea decât o cizmă, jucau mingea cu chipiul. Cişmigiul era plin. În insula de la Monte Carlo bătea toba o fanfară. Pe bulevard l-am găsit pe Mihuţ. Îşi întinsese marfa pe gard. Am cumpărat două cărţi, am mai rotocolit până-n Brezoianu şi-am pornit înapoi spre casă. Mă simţeam obosit. Nu dormisem toată noaptea. Forfota s-a prelungit până la ziuă. Trăgeau clopotele, împuşcau, scoseseră aparatele de radio în stradă, prindeau hore în curţi şi pe trotuare.

Sus, lângă Marvan, pe piaţeta dintre Uranus, Orăscu şi Puţul cu apă rece, staţiona o căruţă cu pepeni. O binecuvântare, fiindcă de ieri nu mai aveam apă. Calul ronţăia grăunţe din săculeţul tras peste urechi, ţăranul se aşezase pe bordură şi fuma. Am ales un pepene şi, când să-l plătesc, dinspre 13 Septembrie am auzit un huruit sinistru şi, după două minute, deasupra a apărut un avion. Zbura jos, să tot fi fost la o sută de metri. Sub aripile negre de corb albea zvastica. Am zărit pilotul şi el m-a văzut. Am dat drumul pepenelui, am pus umărul în uşa atelierului de cizmărie de sub scara de-alături şi m-am dat după zid. Am auzit lătrând mitraliera şi gloanţele pocnind în caldarâm, apoi avionul a dispărut spre centru. Calul era întins într-o băltoacă de sânge, ţăranul ieşea din gangul de-alături, căruţa cu pepenii pornise singură la vale şi se proptise în stâlpul de electrică.

Urcam scara cu pepenele în braţe şi cărţile la subţioară, când, prin fereastra fără geam, am primit în nări miros de fum acru. Am supt o felie de pepene şi-am coborât. Dinspre centru aducea vântul ţăpligi arse, peste Cişmigiu se-mprăştia o coloană de fum.

«– Arde Teatrul Naţional…»

«– Teatrul?…»

«– Da, Teatrul Naţional! Adineaori, un avion german a aruncat o bombă incendiară…»

Teatrul Naţional… a doua casă a mea… o parte din mine păstrată în foaierul în care repetam muzica… dulapul cu partituri, de la Hero şi Leandru la Madame Bovary, Castiliana, Hamlet, Nevestele vesele, Regele Lear, Macbeth, Ifigenia, Don Carlos, Mincinosul, Locandiera, Coana Chiriţa şi toate celelalte, multe, până la Din jale se-ntrupează Electra, aflată pe afiş înainte de bombardament… pianina lui Stoenescu, timpanii lui Ciolan, contrabasul lui Petrăchescu, trianglul şi tamburina lui Burcuş… scena, cabinele, foaierele, sala, fotoliile, lojile, galeria – faimoasa galerie –, cortina lui Bişboc, gongul – celebrul gong, l-au găsit sub dărâmături, răsucit de foc…–, depozitul de costume, arhivele, biblioteca, toată dramaturgia românească şi universală, toţi marii actori şi regizori… Templul culturii româneşti ardea cu flăcări lungi, ascuţite, care scuipau fum şi scântei.

Pocnea cupola, apoi s-a prăbuşit într-un infern de foc şi cenuşă. Am rămas până seara târziu, neclintit, privind rugul care se mistuia scrâşnind. Ardea bezmetic, sfidând mulţimea care umplea Calea Victoriei. Şi nu era nimeni să-l stingă, nici urmă de pompier, nici tulumbă, nici o căldare cu apă. Toată noaptea, până a doua zi, a tot ars. Mocnea un timp, apoi izbucnea furios. Multă vreme a fumegat, până au apărut cărămizile goale, afumate. Parcă-l aud pe Victor Eftimiu declamând patetic: «Pe ruinele fumegânde vom înălţa un altul, mai frumos decât Templul lui Solomon…»

Din ilustrul decedat a rămas un morman de moloz în centrul Capitalei, apoi povestea a continuat şi continuă. O ştiţi cu toţii, ce s-o mai lungesc…

Un timp ne-am mulţumit cu Studioul din Piaţa Amzei, un subsol neîncăpător şi insalubru. Din când în când, pătura freatică trimitea o undă pe sub fotolii. Apoi ne-am extins. Fosta aulă a Liceului «Sfântul Sava» a devenit Teatru Naţional. În seara inaugurării, sub lumina sărmană, discursurile sunau a pogribanii, scaunele scârţâiau, actorii se-mpiedicau în decoruri, spectatorii oftau. Nostalgia bătrânului aristocrat din Calea Victoriei storcea lacrimi.[…]” (6)

________

(1) Director general al Societăţii Române de Radiodifuziune începând din 5 septembrie 1940 până la 15 februarie 1945, cu o întrerupere pe durata guvernării legionare.

(2) Denumirea oficială a instituției începând cu 15 august 1936, păstrată și astăzi.

(3) Vasile Ionescu, Istoria trece, cuvântul rămâne. Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă” , București, Editura Casa Radio, 2008.

(4) Stația Bod, al cărei emițător de 150 KW a fost pus în funcțiune la 1 ianuarie 1936.

(5) Ion Dumitrescu (20 mai 1913, Oteșani, Vâlcea – 6 septembrie 1996, București), compozitor, muzicolog, memorialist. Secretar, prim-secretar, președinte al Uniunii Compozitorilor din România în perioada 1953 – 1977. În februarie 1941, este numit de Liviu Rebreanu, directorul general al teatrului, şef al muzicii de scenă – compozitor şi dirijor la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde va rămâne până în 1947.

(6) Fragment din ”Filele mele de calendar” (joi 2 iunie 1994), în vol. ”Un clasic modern – Ion Dumitrescu”, ediţie critică de Costin Tuchilă şi Puşa Roth, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006.

Vezi Arhiva rubricii Filă de calendar

1 COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.