„Senioru’” de Lică Barbu

172
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaAm stat un timp pe gânduri până să scriu ceea ce urmează, pentru că întâmplările relatate, adevărate de altfel, nu prea au acel neobişnuit în ele sau ceva fabulos prin care să-mi ţin cititorii captivaţi de povestirea mea.

Totuşi, aducerile-aminte și imaginile copilăriei mele nu mi-au dat pace şi nu aveam cum să nu scriu despre un om, nici ciudat, dar nici normal pe care lumea l-a botezat Senioru’.

Aproape toată Brăila, mai ales cei de vârsta mea, îl ştiau pe Senioru’ sau cel puţin au auzit de el. Nu aveai cum să-l nu îl remarci pe stradă, prin autobuze sau prin pieţe. Era o imagine hazlie în tabloul citadin al brăilenilor. Ieşea în evidenţă atât prin felul cum se îmbrăca cât şi prin comportamentul lui original, aproape la fiecare pas.

Senioru’, pe numele lui adevărat, Gheorghe şi nu mai ştiu cum, era un om dus cu imaginaţia. Se îmbrăca altfel decât toată lumea. Pe cap avea o pălărie de cowboy cu boruri mari de culoare deschisă la care ataşa o pană de cocoş multicoloră. O vestă din piele cu franjuri îi acoperea cămaşa, alb-imaculat, dantelată la guler şi la mâneci. Pantalonii mulaţi erau cuprinşi de o curea lată din piele cu o cataramă aurie, iar în picioare purta nişte cizme din piele cu ciocurile întoarse. Pinteni nu mai ştiu dacă avea. Purta părul lung şi perciuni mari care străjuiau o mustaţă stufoasă cu  vârfurile răsucite.

Nu ştiai unde să-l încadrezi. Nu era nici cowboy, nici mexican, nici altă naţie. Nu avea ghitară, dar cânta la acordeon şi cânta bine. Toată lumea îl aplauda.

Cum era sau nu era, acest om prezent în viaţa brăilenilor a primit numele de Senioru’. Îi plăcea porecla. Era un titlu nobil pentru el.

Tatăl lui, un negustor vestit în cartierul nostru, care ţinea o băcănie cu de toate, căuta să-l stăpânească, să-l aducă la normal. Nici chip. Senioru’ se mândrea că este cum este şi se fălea peste tot cu aspectul lui diferit de al celorlalţi.

Cu toate acestea, tatăl lui, pe care nu avea cine să-l ajute, a profitat de ,,celebritatea” lui, trimițându-l pe străzi să vândă acadele, covrigei, îngheţată, limonadă, de toate ce putea vinde un negustor ambulant.

Senioru’ era un om bun la suflet. Făcea curte tuturor domnişoarelor pe care le întâlnea, dăruindu-le gratis câte ceva din marfa lui, însoţindu-le cu vorbe frumoase. Spunea el că aşa e galant.

Iubea copiii şi de câte ori venea pe strada noastră cu bicicleta transformată în magazin ambulant, un alai de copii se ţinea după el hărţuindu-l cu vorbe jignitoare. Nu se supăra. Ba le mai dădea şi câte o bombonică. Mai mult, ca să scape de ei, deoarece avea treabă cu vânzarea.

Când venea pe strada noastră, lătrau toţi câinii de prin curţi, dar nu cu răutate. Era ca un salut. Trecea Senioru’. Nici nu era nevoie să-şi strige marfa cum făceau vânzătorii din căruţele cu coviltir „Ia la mere, ia la pere!”, căci ştia toată suflarea că Senioru’ este prezent pe stradă.

Zburlita era prima care îi ieşea în cale pentru că Senioru’ dăruia tuturor fetiţelor câte o acadea, mai ales ei. O numea „fideluţa” lui. Zburlita era topită toată.

La colţul străzii noastre cu strada care dădea în câmp, locuia o doamnă singuratică, pensionară, fostă învăţătoare pe care vecinii o considerau ca pe un om dus cu duhul. Toată lumea îi cunoştea toată biografia. Şi ştiută, şi neştiută.

Avea o droaie de pisici şi era mereu în gâlceavă cu toţi cei care treceau pe lângă gardul ei. Dar nu fără motiv. Doamna Linica, fiindcă aşa o chema şi mă mir de ce nu avea poreclă, poate că dumneaei era o doamnă şi merita respectată, avea în curte şi în faţa porţii grădiniţe cu flori, un adevărat Rai, iar unii vecini, chiar şi copiii, din răutate îi rupeau florile sau i le furau.

Şi într-o zi, când Senioru’ făcea comerţ pe strada noastră, doamna Linica i-a ieşit în întâmpinare. Probabil poftea la ceva dulce.

Cum situaţia părea inedită, deoarece doamna Linica nu ieşea cu una, cu două, din curte, noi, copiii, ne-am adunat repede lângă Senioru’. Ca să vedem ce? Orice. Aşa era pe stradă. Tot ce s-ar fi întâmplat, era subiect de discuţie pentru cel puţin două săptămâni. Şi nimeni nu voia să rateze astfel de momente.

‒ Vă rog frumos, domnule Senioru’! Aveţi napolitane cu vanilie?, i-am auzit cu toţii vocea, plăcută acum, a doamnei Linica, altfel decât o auzeam zilnic ţipând la toată lumea.

‒ Pentru dumneavoastră avem de toate felurile, stimată doamnă! Şi cu vanilie, şi cu cacao, şi glazurate. Vă ofer orice sortiment doriţi!

‒ Mie îmi plac cele cu vanilie. Doresc una, dacă se poate! Cât costă?

‒ 25 de bani bucata, stimabilă doamnă. Dar eu vă ofer două la preţ de una. Azi e cu ofertă pentru toate domnele frumoase.

Tanti Linica a început să tremure şi emoţionată se căuta în buzunarul şorţului după bănuţi.

Senioru’ se aplecă spre grădiniţa cu flori din faţa curţii doamnei Linica şi rupse cu tandreţe un bujor roşu, proaspăt înflorit.

‒ În plus, special pentru dumneavoastră, doresc să vă ofer această floare din respect pentru acest minunat moment. Această floare ruptă din Rai, să vă călăuzească paşii spre căsuţa dumneavoastră înălţată din basme, acolo unde trăieşte prinţesa gândurilor bune. Vă mulţumesc!

Doamna Linica era roşie toată şi n-a mai ţinut cont că cineva i-a rupt o floare din grădină. Nu mai conta. Cineva i-a oferit floarea cu dragoste aşa cum de mulţi ani nu a mai simţit atâta emoţie şi căldură. Această dăruire o copleşea.

Cu mâinile tremurând, voia să plătească napolitanele, dar bănuţii i-au căzut din palme. Senioru’ îi culese de pe jos şi-i strecură la loc în buzunarul şorţului.

Doamna Linica păşi spre casa ei mai mult plutind, iar Senioru’ îşi văzu de drumul lui.

Toată asistenţa prezentă privea ca la un film romantic, iar Zburlita mi-a leşinat în braţe.

Of!

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.