De câteva zile am pășit pe strada lunii februarie, și mă bucur la gândul că drumul merge înainte spre primăvară. Anotimp pe care-l aștept cu o nerăbdătoare bucurie în suflet. Și dacă am puterea și nu-mi pierd speranța și să mă alint cu gândul că fiecare rază de soare care îndrăznește să alunge norii, să străpungă griul de plumb al cerului, luminând pentru câteva clipe ziua posomorâtă, dăruită nouă de această lună tristă, e un semn bun. Pentru mine fe-martie este o perioadă inevitabilă de trecere dintre iarnă și primăvară. Dar pentru unii luna februarie este luna iubirii. Asta datorită acelei zile valentine, de 14 februarie, care adună toate inimile îndrăgostite din lumea întreagă, dăruindu-le pentru o zi căldura îmbrățișării lui Cupidon. Și de la sfântul Valentin încoace s-a răspândit iubirea peste întreaga lună februarie care, de fapt, este, după mine, o lună foarte tristă. Nu are nimic comun cu lumina și căldura iubirii. Este luna strivită între zăpezile lui ianuarie care nu se hotărește să-și scuture cojoacele în luna lui și se mai răsfață în luna vecină, învăluind-o cu fulgii albi de nea și cu zile și nopți geroase.Toate aceste capricii ale vremii sunt aruncate în spinarea încovoiată a lui februarie. Sărmana lună care nu este nici iarnă, dar nici primăvară! Și dacă oamenii sunt fericiți și așa e bine pentru ei, pentru noi toți. Vorba lui Anton Cehov: „Atunci când sunt fericiți, oamenilor nu le mai pasă dacă e vară sau iarnă”, sau orice alt anotimp, aș adăuga, cu condiția să fie ei fericiți! Eu sunt fericită când aud greierii cântând în poveștile povestite de Pușa Roth din șirul reamintirilor aflate într-o lume de dincolo de curcubeu. Eu sunt fericită când văd vrăbiuțele ciugulind firimiturile de pe masa așezată undeva pe malul mării, la umbra palmierilor, într-un colț de Spanie, unde Letiția Vladislav își trăiește bucuria anotimpurilor ei. Eu sunt fericită când văd zăpada întârziată ce acoperă sub mantia sa albă dealurile și munții Vistișoarei, unde Cornelia Eșianu își găsește bucuria și liniștea naturii în toate anotimpurile. O bucurie virtuală, e drept, petrecută între prietenii Facebook-ului, care face mult bine singurătății. Aici nu am unde să ascult greieri și nici nu văd vrăbiuțe gălăgioase ciugulind, cum le știam pe balconul mamei din București, și nu avem nici zăpadă, numai ploi, vânt, ciori și coțofene, așa că mă bucur de fiecare dată când sunt părtașă la asemenea momente, fie și pe Facebook, alături de prietenii mei. Dar nu pot fi fericită când știu că mugurii mărului japonez din grădinile oamenilor prieteni, când mugurii cameliilor, ai magnoliilor din curtea mea, îngheață sub gerul și ploile reci care cad pe spinările ramurilor, când știu că neașteptate temperaturi scăzute sunt aruncate în grădinile oamenilor de un ianuarie răutăcios și capricios. Mugurii așteaptă nerăbdători căldura soarelui primăverii dorind să-nflorească, împodobind grădinile cu frumusețea florilor lor. Nu ghioceii și brândușele mă dor când le văd cum își scot capetele florilor prin mantia zăpezii, ele sunt curajoase, obișnuite cu jocul dintre iarnă și primăvară. Mă dor mugurii nerăbdători care se lasă înșelați de căldura fugară a unor raze de soare cu dinți… Nu-i pot salva! Nu le pot acoperi cu mantii călduroase sub care să se simtă un timp ocrotiți până la primăvară. Mâțișorii rămân spânzurați de ramurile încă neverzi tremurând la fiece adiere de vânt, și el cu dinți de gheață, și ei mă dor văzându-i tremurând. I-aș aduna în brațe și i-aș învălui suspinând cu iubirea mea, că tot februarie e luna iubirii!!
Dar, în așteptarea luminii soarelui și a primăveii, nu mă pot învălui decât cu mantia lirică a poeziilor, pe care le caut și le recitesc, în care regăsesc căldura și lumina pe care o caut și care-mi alungă tristețea coborâtă dintr-un cer cenușiu, rece și ploios. Mă opresc pentru o clipă, ca o răsuflare caldă la poetul Mihai Beniuc care anunță primăvara și iubirea în versuri de o mare frumusețe în poezia Suspinele de altă dată cântă: „Ne-a-nmugurit iubirea-n noi iubiri / Precum sămânța-n parc de trandafiri – / Ni-i dragostea mai multă, mai bogată, /Mai plină de lumini de altă dată. // Pe unde-a fost de mult o supărare /Au înflorit zambilele-n cărare /Și-n locul unei șterse cicatrice /Își are cuibul cald o pitulice. /Suspinele de altă dată cântă, /Zdrobirea sufletească se avântă /Schimbată-n ciocârlie și scânteie /Și lacrimile vechi sunt curcubee.”
Și parcă, citind versurile poetului iar și iar, mi-am lăsat să fie dezlegate baierele inimii, ce poartă de ani și ani durerea, îmbătrânind cu ea alături. Și dacă am regăsit puțină alinare, învăluită în limbajul poetic, tot sunt fericită. De ieri, 7 februarie, cerul s-a deschis lăsând soarele să strălucească pe un albastru de necuprins. Și dacă s-a întâmplat să fie cu adevărat așa, pentru mine totul are o mult mai mare semnificație. A fost ca o învăluire cerească ce m-a cuprins dis de dimineață, după zile și nopți reci și-ntunecate, căci pe 7 februarie mama mea ar fi împlinit 102 ani. Ultima ziuă de naștere petrecută împreună, alături de ea, în familie, a fost în 2010, când împlinea 89 de ani, și ne bucuram împreună, fericiți, sperând în alți mulți ani fericiți, alături de ea. Un an nemilos, căci peste numai trei zile fila vieții și-a întors brusc, neașteptat, fața de la noi și a închis un capitol din cartea destinului ei, luând-o cu el. Dar ieri, în acel 7 februarie 2023, pe care-l aștept cu emoții de fiecare dată, de când mă știu. Eternitatea cerească mi-a trimis semne încă de la deschiderea pleoapelor din acea zi de februarie, transmițându-mi mesaje tainice, cerești, pe care numai eu le pot descifra cu sufletul. Și dacă cerul este de atunci pentru mine albastru ca lacrima și soarele fierbinte și luminos aidoma iubirii ce o port în suflet în amintirea ei, înțeleg că acolo sus, unde se află, alături de sufletele celor dragi plecați dintre noi, sunt și ele fericite. Știu, trecutul este numai o poveste, viitorul este un secret neștiut încă, dar fiecare clipă petrecută în lumina amintirilor și a aducerilor aminte este un dar ceresc. Retrăirile, amintirile devin mici stele care mângâie luminând întunericul uitării, transformându-l în veșnică neuitare… Și fiecare semn al naturii, fiecare mișcare de ramuri, fiecare adiere de vânt din ziua aceea au fost mesajele mamei către mine, învăluind durerea într-o aură alintătoare care m-a însoțit. Și iarăși îmi îngân durerea oprită la marginea versurilor eminesciene… „Și dacă ramuri bat în geam /Și se cutremur plopii, /E ca în minte să te am /Și-ncet să te apropii. //Și dacă stele bat în lac /Adâncu-i luminându-l /E ca durerea mea s-o-mpac /Înseninându-mi gândul. /Și dacă norii deși se duc /De iese-n luciu luna /E ca aminte să-mi aduc /De tine-ntotdeauna.”
O iubire furată de eternitatea nemiloasă a morții, petrecută în acea zi de 12 februarie 2010, cu care îmbătrânesc și pe care o port ascunsă în pliurile unui suflet strâns ca o armonică amuțită de durerea morții, a pierderii celui mai iubit om, mama. Lupta vieții rămâne pe umerii celor rămași, lupta cu îngerii continuă însă de-atunci încolo în ceruri… așa cum găsim și în versurile lui Beniuc, Lupta cu îngerul: „Văd bine că mi-e dat să fiu învinsul, /La urma urmei nu sunt decât insul, /Singurătatea este Ea ființa /Ce-i fără margini, ca și suferința, //Aceasta-i lupta cu temutul înger, /Dar tot mai lupt cât pot încă să sânger.”. Tristețea este iubirea încărcată de amintiri, și dacă soarele vieții apune, stelele vor lumina mereu cerul amintirilor…
Și dacă versurile păunesciene din impresionanta poezie Repetabila povară mă îndeamnă la plâns, nu înseamnă că lacrimile au puterea să șteargă ceva din durerea adânc cicatrizată în mine: „Cine are părinți, pe pământ nu în gând, /Mai aude și-n somn ochii lumii plângând /Că am fost, că n-am fost ori că suntem cuminți, /Astăzi îmbătrânind, ne e dor de părinți. […] Niște cruci încă vii, respirând tot mai greu, /Sunt părinții aceștia ce oftează mereu. […] Chiar acum, când scriu, ca și când aș urla – /Eu îi știu și îi simt, pătimind undeva.” Și dacă pot să duc la bun sfârșit această irepetabilă povară pe care o port dintr-o tristă zi de 12 februarie 2010, sunt fericită. Și dacă îmi mai pot opri lacrima la marginea versurilor scrise de poetul Virgil Carianopol, pe care doresc aici, la finalul acestui Decupaj să le ofer spre citire și luare aminte tuturor cititorilor mei, mă voi bucura foarte tare și sper să mă și înțelegeți, de ce o fac, ajutându-mă să-mi șterg lacrimile: „Vine-o vreme, vreme adevărată, /Când dureri, și visuri, și iubiri, /Tot ce-ați strâns și-adunat în viață, /Toate se prefac în amintiri. //Vine timpul apoi de le-adună /Și le spală-n fluviul lui spumos, /Până ce din ele, din oricare, /Nu rămâne decât ce-i frumos. //Luați aminte, toate pier odată, / Nu veți mai putea să le priviți, /Faceți-vă amintiri, prieteni, /Unde să aveți să vă găsiți. //N-așteptați, strângeți-le pe cale, /Din orice iubire sau pustiu. /Cine n-are amintiri de tânăr, /O să fie singur mai târziu.” (Tuturor ) …Și chiar dacă mă repet, totuși o mai spun, reamintindu-vă că „amintirile se scriu cu lacrimi”, cu adevăr.
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
