…nu pot să scriu niciun rând mai departe. Trăim o viață pe care nu dorim să o trăim și în care nu credem. Și, totuși, o facem cu o mare speranță ascunsă dincolo de zâmbetul mascat, furat de la un timp încoace, cu capul plecat sub greutatea unei coroane pe care nu o merităm. Gândul că totul va mai dura doare, apasă obosit. Mi-am oprit gândul în momentul în care am încercat să-i dau viață în cuvântul scris. Așa, cuvântul devine lege, devine opreliște, față de care nu mai avem alte cuvinte de încurajare. Rămânem încoronați cu ceva de care nu aveam nevoie. No comment!
Și totuși mai cred că întreaga înțelepciune umană se rezumă la așteptare și speranță. Am mai spus-o și altă dată. Mă repet pentru că mai cred că așa e. Așteptare și speranță. Și am căutat spre mine și sufletul meu a dorit să se mângâie și să se încurajeze… Ochii și-au oprit și ei căutările, odihnindu-se pentru o clipă pe versurile unui mare poet, plecat prea devreme dintre noi, într-un început de noiembrie gri și trist, cu unsprezece ani în urmă. Ca un adevărat pios omagiu pentru Adrian Păunescu, îmi recit tăcut impresionantele versuri din poezia Mai cred: „Mai cred în primăvara care vine, mai cred în amăgire,/ Mai cred în mine însumi, mai vreau să cred în voi,/ Prin mugurii aceștia ce crapă de iubire,/ Pun trunchiul care urlă de foame de altoi./ E lumea încă-ntreagă, nu sunt pierdute toate,/ Mai cred în izbăvire, mai cred în adevăr./ Mai cred în nebunie și în virginitate,/ Mai cred în înviere și-n florile de măr,/ Mai cred că-n orice ziduri va fi și o fereastră,/ Mai cred că-n orice noapte va fi și-un pic de zi,/ Că de atâta ură curând ne vom iubi/ Mai cred în forța noastră și-n slăbiciunea noastră,/ Mai cred în alb și negru și tot nu cred în gri,/ Cum cred că o grădină nu-ncape într-o glastră” …și-mi îngădui să le păstrez ca un leitmotiv al rândurilor mele din acest Decupaj, parafrazându-l.
Și totuși, mai cred… că „vine toamna peste toate/ Bacovia reintră în portrete/ Cad frunze picurând singurătate”. Mai cred, alături de versurile aceluiași poet din minunata sa poezie Iubito, vine toamna și nici nu vreau să-i dau ascultare strigătului său profetic din poezia Bolnavi unanimi: „Ce-ar fi dacă/ Într-o zi blestemată/ Ne-am îmbolnăvi cu toții,/ Deodată? […] Miroase a carantină peste veac,/ Bolnavii sunt chemați să se supună/ La încercarea ultimă, comună/ să li se spună: nu mai aveți leac” …și, totuși, mai cred în găsirea unui leac, în puterea de a rezista… căci tot vorba poetului: „Mai am la mine-n piept destul jăratic / Să pot în apa rece să mă scald / Și-n lacrimile mediului acvatic,/ De tot ce am iubit să-mi fie cald.” (Mai dă-mi un golf de sprijin). Și, totuși, mai cred. „Aș sta așa cu fața -n sus,/ Lovit pieziș de vreme/ Și–ncet ca un izvor supus/ Ți-aș murmura poeme.” (Poetul) … Totuși, mai cred în poezia de suflet, poezia ca un oftat adânc al sufletului melancolic, în așteptarea acelui cinci noiembrie trist și gri care a oprit bătaia inimii aceluia care și-a depus sufletul în brațele poeziei… Pios omagiu.
Mă despart cu greu de poetul plecat mult prea devreme dintre noi, de poeziile sale care acum, aici, capătă o altă rezonanță. Mi se face dor de cei plecați, de oamenii pierduți de-a lungul anilor, de prieteniile risipite și uitate, de iubirile pierdute și neregăsite. Mi se face dor de tot ce am dăruit și nu am mai recuperat… Singurătatea e cea care m-a căutat și m-a găsit pregătită să o găzduiesc între baierele sufletului melancolic în așteptarea tristului noiembrie care vrea să vină peste noi, așa cum o face de-o viață. Dar de astă dată totul este altfel. Altcum. Corzile viorii inimii sunt puțin dezacordate. Doar unele, e drept, altele așteaptă mult prea întinse, gata să se rupă într-o zbatere fără scăpare. Așteptăm momentul reacordării cu ritmul la unison al unui mod de viață normală. Oh! Cât de neprețuit devine acum acest normal! Aproape că am uitat ce înseamnă normal! Oare mai știm? Oare mai îndrăznim să-l căutăm? Să-l trăim? Nu-mi pot răspunde, de teama să nu greșesc, să nu mă grăbesc să strâng prea tare șurubul întâmplărilor care, oricum, este strâns până la limita durerii. Îmi spun, nu ne rămâne decât așteptare și speranță.
Devin melancolică în așteptarea acestui noiembrie…
Tot într-o zi de noiembrie, acum unsprezece ani, mi-am reîntâlnit sâmburele morții din suflet care a îndrăznit să reîncolțească pentru a doua oară, aducând în familie o nouă tristețe. După un an de suferință, tata a răspuns chemării sufletului mamei și s-a înălțat la ea fericit că o va reîntâlni și nu o să mai fie singur. Timp îndelungat și aproape fără sfârșit i s-a părut viața petrecută singur, însoțit permanent doar de amintirea mamei. Flori, rădăcini de flori, obiecte, au rămas în casă neclintite, fără viață, fără ea, stăpâna lor de odinioară, ocrotitoarea lor de-a lungul multor ani petrecuți împreună și tata însoțind-o într-o adâncă tăcere, nevăzută, neauzită, neclintită așteptare și speranță că o va revedea…
Când a murit mama, în acel februarie 2010, guguștiucul pe care-l hrănea zi de zi ani de-a rândul a rămas singur, căutând-o cu ochii prin sticla transparentă a geamului. Îi aștepta mâna întinsă plină cu boabe. Mâna aceea blândă și iubitoare care își întindea podul palmei în fiece clipă când sosea la geamul binecunoscut. Se împrieteniseră. Mama îi știa familia, puii, îi văzuse învățând să zboare în fața balconului ei, poposind obosiți și înfometați pe pervazul ferestrei de la bucătărie. Îi urmărea cum se înălțau spre înaltul cerului după multe lecții de zbor. Își lua rămas bun de la unii, dar unul singur revenea mereu din înaltul cerului și aștepta să vadă palma întinsă. Și, deodată, în acel februarie trist, geamul a rămas gol. Mâna mamei nu și-a mai întins palma plină cu boabele de grâu. Doar tata a mai rămas singur pe balcon și-l privea cu lacrimi în ochi. Dar porumbelul nu s-a încrezut în palma temurândă a tatei care se-ntindea a mângâiere. „La mine nu vrea să vină”, ofta sărmanul bătrân. Doar într-o zi cu soare, când ușa de la balcon a rămas deschisă, porumbelul s-a încumetat să zboare în camera goală, căutându-și prietena. A făcut un ocol între pereții camerei, apoi s-a oprit în fața fotografiei ei. Lumânarea ardea liniștit, luminând cu lumina ei blândă chipul din fotografie, a rămas și el o clipă alături de ea și-apoi, trist, și-a reluat zborul în afară, într-o liniștită fâlfâire a aripilor. Nu dorea, cu siguranță, să stingă flacăra durerii, a lumânării. Și de-atunci nu a mai venit. Tata îl aștepta însă mereu. Îl socotea mesagerul lui către înalt, către sufletul pe care dorea să-l cheme. Și, ca un dar, ca un semn, deodată, după scurt timp, pasărea a poposit din nou pe balustrada balconului unde stătea bătrânul obosit de-atâta așteptare. Și-a îndreptat zborul către înăuntru, poposind ca odinioară lângă fotografia mamei… a stat o clipă liniștit, semn de odihnă și mulțumire că a reușit să-i aducă bătrânului măcinat de durerea însingurării mesajul ei din înălțimi. Mesaj către cel rămas singur, înconjurat doar de amintiri. „Nu ești singur, eu sunt mereu cu tine”, a descifrat cu sufletul mesajul porumbelului. Și-a răsuflat ușurat. „Mă cheamă mama la ea, știu acum asta. Simt.” Și așa a și fost. În scurt timp inima tatei a încetat să mai bată, punând capăt așteptărilor pline de speranță că totul nu va dura atât de lung până când se vor reîntâlni în veșnicia cerului. Și de atunci, pentru mine, mesajul porumbelului mi-a rămas lipit de suflet și ori de câte ori mă întâlnesc cu singurătatea caut porumbelul mesager. Pentru mine orice porumbel, orice guguștiuc care vin pe balconul meu sau oriunde îi întâlnesc, sunt mesagerii sufletului mamei care-mi alungă singurătatea și mi-o ia pe aripile păsărilor. Sunt mesagerii tatălui care s-a ridicat, după un an de dureroasă așteptare și speranță, la ea, alăturându-i-se pentru veșnicie…
Amintiri, amintiri dintr-un noiembrie care a pus punct așteptării unui singuratic, dar care a înaripat speranța într-o veșnică împreunare…
Și totuși mai cred că oamenii pe care i-am iubit, prietenii, că sufletele ridicate în lumea veșnică a cerului ne rămân alături într-o tăcută așteptare și speranță că ne vom reîntâlni într-o veșnică iubire. Iubirea cerească, cea ocrotitoare și binefăcătoare pentru toate câte le suferim și le trăim acum.
Adusu-mi-am aminte de toate aceste acum, gândit-am la zilele cele de demult când eram alături, într-o viață normală, bucurându-ne de ieri și de azi, de mâine și poimâne, de zile și nopți, de luni și ani, de nenumăratele anotimpuri petrecute peste noi…
Mi-am adus aminte de toate acestea acum, aproape de început de noiembrie și cugetam la anii cei veșnici care vor veni cândva… după o lungă, singuratică așteptare și speranță…
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.
