„Simion” de Lică Barbu

40
Colaj de Lică Barbu
Colaj de Lică Barbu

logo lumea lui licutaNinsoarea a început să cadă pe la amiază, câte puţin, ca apoi să crească în intensitate spre înserat. Nu aveam cum să ies la joacă la ora aia, ca să mă bucur de joacă în zăpadă. Cu speranţa că a doua zi totul va fi alb, am stat cuminţel lângă sobă răsfoind „Arici Pogonici”.

Tata, bănuind cum va fi vremea, a adus lângă uşa de la bucătărie mai multe lemne de foc, o lopată, un măturoi din răchită şi o sanie mare din lemn. Cu unele am înţeles ce va face, dar cu sania? Doar n-o fi adus-o pentru mine? Era o sanie cu care tata căra iarna cele de nevoie prin curte şi, deci, era prea mare pentru mine, ca să mă dau cu ea la săniuş.

Mirosul de lapte fiert şi mămăliguţă caldă pregătite de mama m-au dus spre alte gânduri. Ştie tata ce face. Nici pe Pufululeţ nu-l interesa. Mieuna disperat sub sobă, poftind la un castronel cu lapte. Mieuna şi se lingea pe bot.

Iarna, locuiam toţi în bucătărie. Ţinea de cald şi nu mai iroseam lemne de foc.

După ce mâncam cu toţii, de obicei, mămăliguţă cu ce se nimerea, mai ales cu lapte de oi fiert în ceaunul unde s-a învârtit mămăliga, oleacă de terci cu brânzică şi mâncarea preferată a tatei, ceapă cu ciorbă de cartofi acrită cu borş, tata stingea lumina.

Şi apoi începeau poveştile. Cum, care poveşti? Poveştile tatei. Nu ştiu de unde le scotea. În fiecare seară născocea fel de fel de povestiri şi auzite, şi neauzite.

În acea seară, cum vă spuneam, afară începuse viforniţa şi ce poveste credeţi că începuse să-mi spună tata? Aţi ghicit. Cu Moş Viscol. Povestea șuiera, odată cu strigătul iernii de afară. Vâjjjj!, şi, iată, vâjjj, de îmi înlemnise limba-n gură, adică eram mut de uimire. Tot ce se întâmpla afară era în acel moment în capul meu, cu tot cu troiene.

Curiozitatea m-a îndemnat să mă duc la fereastră, ca să văd dacă-i adevărat. N-am văzut mare lucru. Alb şi iar alb. Îmi plăcea, dar nu i-a plăcut lui Pufuleţ care a urlat sfâşietor, pentru că l-am călcat pe coadă. Ce căuta acolo, lângă fereastră? Cred că era şi el curios.

‒ Da’ termină odată, Neculae, cu aiurerile tale şi nu mai minţi copilul, s-a trezit mama brusc din somn, de la miorlăitul lui Pufuleţ. Treci la culcare, Licuţă!

Ştiam că tata mă minţea. Dar mă minţea frumos.

Dimineaţă, când tata a deschis uşa de la bucătărie zăpada blocase jumătate din uşă.

‒ Opaa! E bine şi-aşa, a spus tata bucuros şi s-a apucat de treabă.

De ce era bucuros, habar n-am. Mai ales câtă muncă îl aştepta la făcut drumuri prin curte.

Prima lui grijă a fost să facă o cărare la orătănii şi la oi. Nici n-a dat primele lopeţi că l-am auzit pe Cerber lătrând, de undeva, dintr-un troian. Bietul de el. Zăpada îi acoperise „căsuţa” din lemn şi dacă ne-a auzit prin curte, a lătrat după ajutor.

Din două lopeţi şi o scormoneală în zăpadă l-am eliberat pe Cerber. Să fi văzut atunci bucurie pe el! Ţopăia şi scâncea bucuros de parcă s-ar fi întors dintr-o călătorie de la Polul Nord.

Era o aşa linişte în aer încât auzeam cum fumurile de la sobele oamenilor alunecau drept spre cer. Ca nişte lumânări.

În razele soarelui, totul era un alb strălucitor. Câteva vrăbiuţe ţopăiau bucuroase ciugulind bucăţelele de mămăligă pe care mama le arunca din prispa casei şi zvârrr!, îşi luau zborul speriate de Cerber, lacom să prindă şi el un boţ de mămăligă.

Am înţeles de ce tata pregătise sania cea mare. Era pentru mine, dar nu ca să mă dau cu ea, ci să car cu ea bucăţi mari de zăpadă lângă gardul de la stradă.

Nu era greu. Sania luneca uşor, mă ajuta şi Cerber, nu zic, urcându-se cocoţ pe sanie, bucurându-se de călătoria gratuită pe care i-o ofeream şi hopa!, răsturnam bulgării mari de zăpadă lângă gard, acolo unde viscolul spulberase nămeţii.

Toate bune şi drăguţe până acuma, dar sigur veţi întreba ce-i cu numele Simion din titlu?

Staţi să vedeţi!

Tata terminase de făcut „cărări!” care erau adevărate tuneluri prin troiene, şi am ieşit la poartă ca să facem loc pentru a ieşi în drum unde se mai putea circula. Nu ştiu, zău, cum a lucrat viscolul în noaptea trecută, dar pe strada noastră parcă trecuse un vapor care a împrăştiat zăpada numai pe gardurile şi casele oamenilor. Pe mijlocul străzii puteai să mergi în papuci.

Tocmai bun pentru noi, copiii. Derdeluşuri pe alese, zăpadă ca să facem cazemate era la îndemână şi distracţia cea mai cea era să facem oameni de zăpadă.

Joaca cu sania pe derdeluş era în toi, când am ieşit la stradă. Tatalai, roşu ca un bujor, striga ca apucatul când îşi dădea drumul la vale fără sanie, iar Parfeu făcea bulgări, „bombe” spunea el, ca să… ca să ce?, nici el nu ştia. Dar eu cred că avea un plan.

‒ Licuţăăă!, strigă Zburlita de cum m-a văzut, aşa de tare încât credeam că se va dezlănţui vreo avalanşă. Hai să facem un om de zăpadă!

Rugămintea ei suna a ordin. Gata. Toată lumea s-a mobilizat. Parfeu a renunţat la „bombele” lui şi le-a tăvălit prin zăpadă făcându-le ghiulele, iar Tatalai strângea zăpadă pe sania lui, că cică pe sanie facem omul de zăpadă.

‒ Ete, fleoşc!, s-a zburlit Zburlita la el. Cine a mai văzut om de zăpadă pe sanie? Aici îl facem!

Adică, la margine de drum, drept în faţa porţii unde locuia Zburlita.

Nimeni nu a comentat nimic, iar Zburlita, ca să dea exemplu de hărnicie, a măturat locul viitorului om de zăpadă. Cam cu prea mare avânt. Fiind înfofolită de sus până jos, s-a încălzit şi şi-a scos fularul şi paltonul. Şi dă-i treabă.

Eu am plecat după un nas din cocean de porumb, Tatalai a plecat să aducă o oală, ceva, în loc de pălărie şi până la urmă a adus o pălărie de soare, iar Parfeu fuguţa după cărbuni pentru ochi şi nasturi. Ce mai! Şantier de iarnă. Inginer-şef, Zburlita.

Parfeu, cu muşchii lui puternici, s-a ocupat cu aranjatul bulgărilor unul peste altul, iar Tatalai îl dirija. Zburlita lipea bulgării cu zăpadă mai umedă, dar mai mult îi mângâia.

Eu am terminat lucrarea. Nasul, ochii, nasturii şi pălăria le-am potrivit ca un adevărat artist ca să nu pară şui. În loc de mâini i-am înfipt o crenguţă smulsă dintr-un salcâm de viscolul care a fost.

Şi gataaa!

O clipă, am rămas uimiţi de ceea ce am făcut. Ne admiram opera. Doar Zburlita mai făcea câteva retuşuri ca să lase impresia că ea a terminat lucrarea.

‒ Cred că ar trebui să-i dăm un nume, preciză Zburlita cu ochii la mine.

‒ Omu’ de Zăpadă, se trezi vorbind Tatalai.

‒ Păi, e om de zăpadă. Ca şi cum l-aş numi pe căţelul meu „Căţel”, nu Cerber, i-am întors vorba lui aiurită. Mai bine i-am spune Păcală, că tot are pălăria aia sucită.

‒ Păcală? Un aşa om frumos de zăpadă să-l botezăm Păcală? Hi, hi, hi! Ce-ai Licuţă? Te crezi în poveşti?

‒ Da’ cum Zburlito? Leonardo da Vinci?

‒ Simion. E mai romantic.

Am rămas tablou de iarnă cu zăpadă artificială. Pam-pam!

‒ Ăsta-i nume pentru un om de zăpadă, Zburlito? E aiurea.

‒ Simion am spus, Simion rămâne. Simion, Simion, Simion!, a pus punct Zburlita problemei cu botezul omului de zăpadă şi a început să ţopăie în jurul lui Simion.

Brusc, s-a oprit şi a început să ţipe:

‒ Cercelul! Mi-am pierdut cercelul.

Într-adevăr, îi lipsea un cercel. Am început să căutăm cu toţii. Unde să găsim în zăpada pufoasă acel cercel mititel? Tatalai se uita şi prin copaci.

Zburlita a plecat plângând spre casă şi joaca s-a terminat.

Nu l-am înţeles pe Cerber. A începu să-l latre pe Simion şi scormonea în bulgării lui fără rost.      L-am repezit şi am plecat cu el în curte.

Iarna a trecut, zăpada de pe stradă s-a topit de tot, noroi, mult noroi. Doar Simion a rămas drept ca o statuie în mijlocul străzii. Încet, încet a devenit o mogâldeaţă tristă. Nasul îi căzuse, cărbunii au lăsat nişte găuri murdare în trupul lui şi pălăria a zburat la primul vânt rebel. Ce trist!

Ceea ce mă făcea foarte curios este că, de câte ori plecam cu Zburlita la grădiniţă, Cerber ieşea după mine la poartă şi lătra la Simion toată ziua. Şi asta aproape zilnic.

Până la urmă am înţeles. Şi asta când soarele puternic de martie l-a topit pe Simion definitiv. Tocmai ieşeam la joacă şi Cerber ţuşti! pe lângă mine, drept spre locul unde a fost Simion. Nu mai lătra, că n-avea la cine, ci scormonea noroiul căutând ceva. Şi a găsit. A găsit cercelul Zburlitei şi cu el în dinţi l-a aşezat la picioarele Zburlitei care tocmai ieşise la poartă.

Bietul de el. Credea că Simion i-a furat cercelul Zburlitei şi-l lătra să i-l dea înapoi.

Ce poveste, bre! Auzi, Simion! Nici azi nu am înţeles de ce Simion. Omul de zăpadă Simion. Pfff!

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.