”Ştefan Iordache – lecţia despre simplitate şi firesc” de Pușa Roth

Pe la mijlocul anilor ’90, atunci când lucram la Antena Bucureştilor (azi Radio Bucureşti FM), aveam o emisiune de două ore la care invitam cu precădere artişti, pentru că erau, sunt şi vor mai fi ”modele şi eroi”. Împreună cu regretata mea prietenă, Viorica Ghiţă Teodorescu, am plănuit ca la început de februarie să-l invităm pe Ştefan Iordache, ceea ce s-a şi întâmplat, venind la emisiune pe 4 februarie.

Mă pregătisem cu zeci de întrebări, cu fragmente din piesele în care jucase la Teatrul Radiofonic şi cu muzica pe care aflasem că o iubea. Ştefan Iordache a venit cu o oră mai devreme, era îmbrăcat într-un pulover bleu, era destul de tăcut, s-a aşezat pe un scaun, i-am spus, în mare, ce am ales şi am vrut să-i dau şi întrebările să se uite peste ele, că timp aveam suficient. Mi-a spus că nu vrea să se gândească la întrebări, fiindcă sunt convinsă de asta, Ştefan Iordache avea răspuns la toate. Emisiunea era în direct şi publicul putea să pună întrebări, să discute cu invitatul, numai dacă se dorea acest lucru. Ştefan Iordache a fost de acord să vorbească cu oamenii, ştia că este iubit de public şi acest gest de a vorbi cu ei era omagiul său adus celor care-l aplaudau cu admiraţie. Am început emisiunea, dar când ascultătorii s-au convins că e chiar Ştefan Iordache în studio, au început telefoanele să sune. A sunat atât de multă lume că aş fi avut nevoie de zece ore de emisie şi nu de două! Era fericit să vorbească cu oamenii, aşa că eu am rărit seria întrebărilor, ascultându-l cum conversează cu fiecare om în parte, de parcă se cunoşteau de când lumea. Cei din Rahova erau ”comahalagiii” săi, cuvânt spus cu atâta tandreţe, că aproape îţi dădeau lacrimile. La un moment dat, cineva l-a întrebat dacă a dansat de ziua lui, atunci s-a ridicat, m-a invitat la dans şi am făcut câţiva paşi împreună, atât cât ne permitea studioul. La final a întrebat – era bucuros – dacă a fost bine. I-am zâmbit, nu i-am răspuns, pentru că ştia răspunsul. Ei, Doamne, a fost o sărbătoare şi pentru mine, dar şi pentru publicul care-l adora, am spus-o şi atunci şi o repet şi acum, după atâţia ani.

Ultima dată l-am văzut pe scena Naţionalului, în rolul Prințului Potemkin din Ecaterina cea Mare de G. B. Shaw, în regia lui Cornel Todea, alături de Maia Morgenstern. Cele două ore petrecute alături de Ştefan Iordache (3 februarie 1941, București – 14 septembrie 2008, Viena) mi s-au părut minute, atât de repede a trecut timpul. În acea zi de 4 februarie am învăţat de la acest uriaş actor lecţia despre simplitate şi firesc.

Teatrul Național Radiofonic: Ștefan Iordache în Faust de Goethe, regia: Cristian Munteanu, 1985, fragment

Teatrul Național Radiofonic: Ștefan Iordache în spectacolul O repetiție moldovenească de Costache Caragiale, regia: Cristian Munteanu, 2003, fragment

Teatrul Național Radiofonic: Ștefan Iordache în Adela dupa G. Ibrăileanu, regia: Cristian Munteanu, 1984, fragment

Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă. Copyright © Radio România.