Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Ai fost regina balului” de Florika Waltère 

36
Braila veche

logo rubrica stress & the citiesAnii ’80
– Cum a trăit ea la Brăila, ca o regină! Cu onoruri la liceu și în oraș, că, deh, era doamna directoare și soția d-lui judecător. Erau numărate pe degete profesoarele de matematică, în perioada interbelică. Cu prestanța pe care o avea, au și făcut-o directoare după stagiatură. – Dvs. o cunoașteți de la Brăila pe Mătușa Maria? – Da. I-am fost elevă… toate fetele o stimam și o iubeam, deși era exigentă. [pauză] Trăiau pe picior mare, într-un palat de casă, primeau protipendada urbei… Iar acum se-nghesuie în două camere, cu baia și bucătăria la comun… – Ce să-i faci, au îmbătrânit, sunt bolnavi, pensionari, n-au copii… – Sărmana, muncește ca o servitoare, la peste 70 de ani, cu soțul bolnav la pat. Se mai duce săptămânal și la fratele troglodit în mizeria lui rurală, pe care tot ea îl îngrijește și-l hrănește. – Ia mai tăceți voi acolo, nu mai bârfiți atâta! Mai bine puneți mâna și ajutați-mă să-i schimb patul lui bărbatu-meu. Cine vreți să-i ajute pe oamenii ăștia suferinzi, care au fost mari odată? Eu sunt sănătoasă și încă în putere! – Cât timp vei mai fi așa, Matu-Mara? – Cât voi mai fi, îi voi ajuta, că ei sunt neamul meu!

Anii ’60
– Nea Alecu, nea Alecu, tunde oaia și berbecu’! – Vă prind, vă prind eu, hoțomanilor! Și-n dulap și pe balcon vă prind! Aha, v-ați ascuns sub pat! Vă scot eu și de-aici! – Nu poți de-aici, că suntem mici! – Am ceva pentru voi aici, în sertar, hai ieșiți! – Dă-te bătut, dă-te bătut! – Ieșiți, că mă dau bătut! Uite, stați aici la masa verde, să jucăm cărți. – Jucăm Păcălici! Păcălici! – Vă învăț eu ceva de oameni mari, tabinet! Puțin mai încolo, vă învăț și canasta… – Alecule, învață-i mai bine să pronunțe corect în franceză, că o să facă la școală. – Eu încep franceza de-abia peste doi ani! – Vezi? Arată-le cărțile alea de Jules Verne cu gravuri! – Măriuța mea, mereu are ea ideea cea mai bună! – Dar noi vrem să-nvățăm tabinet mai întăi! – Sau jucați „țări, orașe, munți, ape…” – Mai încolo, Matu-Mara, noi vrem tabinet acum! Hai la masa verde! Nea Alecu, ai jucat și biliard pe masa asta? – Am jucat, la Brăila, dar nu pe masa asta, e prea mică. Ha-ha-ha, biliard nu mai pot să vă învăț! Am intrat la apă sub comuniști, ne-am restrâns, ha-ha ha! – Cum ai intrat la apă? – Păi, uite, am scăzut, sunt mai mic ca-n tinerețe… Toți suntem mai mici! Ha-ha-ha, uite și voi, ăștia noi, ce mici sunteți! – Pe noi nu ne prind comuniștii, că ne ascundem sub pat, sâc, sâc! – Alecule, ce le îndrugi tu acolo?

Anii ’70
– Tu ești prea indulgentă cu el, Matu-Mara. – Stai, cumnată dragă, nu te înfuria! Lasă-l să învețe să gândească tactic și psihologic! – Eu credeam că vine la tine ca să gândească matematic. Examenul de capacitate bate la ușă! Când colo văd că umblă după bani din jocuri de noroc… Ca să-și piardă agoniseala când va fi mare… Ca atâția oameni de vază care și-au pierdut averile, chiar viața, la Baden-Baden sau la Karlovy Vary… Dostoievski și alții. – Ei, asta-i bună! O să piardă el averile pe care nu le aveți! Lasă-l, dragă! E foarte bun la matematici. Dacă e și la română tot așa, intră cu brio la orice liceu. [pauză] Aici are societate clasa întâi: pe Alecu și pe prietenii lui, dl. colonel și d-na Simionescu. De când s-a prăpădit avocatul Simionescu, au rămas doar trei, iar la poker le trebuie patru. – Văd că sunteți bine echipați, nea Alecu, cu masa căptușită cu postav verde și cu căușe de alamă îngropate la colțuri, pentru bani… Cine-i dă lui bani? – Păi, cine să-i dea? Alecu, promotorul lui. Viitor strălucit îi prevede lui fiu-tu: zice că o să facem toți anticameră la el!

– Nepoată, dacă-l mai perii nițel pe Alecu, îți arată medalia de la Oituz. – Ehe, m-am luptat ca un zmeu, până am căzut răpus de un glonte în umăr. Știam pentru ce luptăm: luptam pentru Ardealul nostru, pentru rege și pentru comandant, generalul erou Eremia! Oameni mari a avut România! Oameni pentru care împlinirea personală își trăgea seva din binele făcut țării. Credeau în țară și în Dumnezeu și se sacrificau cu pasiune… – Ca dacii pentru Zamolxe, nu-i așa? – Vezi că știi! De unde? – Profa de istorie de la școală se ambalează în emoții la temele ei preferate. Ne-a recomandat și niște cărți bune. – Păi, hai aici la Alecu, să-ți dea el cărți! Uite aici, una și-una, ediții de lux de la începutul secolului. – Ooo! Panorama de la Pensée Humaine, Editura Larousse și astea de istorie, îmbrăcate în piele și cu marginile foilor aurite… – Să le citești, să le păstrezi și să le dai copiilor tăi!

– La unchi-tu, la Băneasa, în anticamera lui din ogradă de sub nuc, Măriuței mele îi face ochi dulci securistul, colonelul: o complimentează pe puicuța mea că are ochi frumoși și focoși… – Alecule, colonelul umblă după secretul lui frate-miu! – Ehe, nu numai el a oftat după ochii ei… Toate elevele ei o idolatrizau. Voiau toate să fie ca ea, le inspira. Și eu fac numai ce spune puicuța mea, că tare e judicioasă! – Nu-i lua tu în seamă, nepoată, tiradele, că i-a trebuit juma’ de secol ca s-ajungă la înțelepciunea asta! – Pe toți frații tăi i-am scos din necaz! – Asta-i drept, ce-i al lui, i-al lui! De-asta l-am iertat pe Alecu pentru toate ponoasele pe care le-am tras după el. – Și pe scrântitul de la Băneasa, pe savant, l-am sfătuit, dar ce s-asculte nebunul? El cochetează acum cu securiștii, ca să-și atingă scopul! Un aventurier a fost toată viața, cu carierele lui de piatră din Harghita și cu fabricile de medicamente din București. Numai afaceri eșuate… – Alecule, „nebunul” se luptă pentru o idee care poate salva milioane de oameni! – Mă rog, Don Quijote de la Băneasa… Vezi tu, nepoată, așa e ea inspirată și pasionată! Pentru alții și pentru ideile lor. De-asta o iubește Alecu și o ascultă! – Alecule, las-o moale cu ascultatul și cu securiștii! Să nu-i băgăm copilului prostii în cap! Și pe frate-miu nu-l mai ponegri atâta. Mulți inventatori, oameni cu scânteie, sunt satrapi în viața lor particulară, știm și pe-alții. Dar cine să-l ajute, dacă nu noi, cei din neamul lui?

– Acasă la noi, la țară, nepoată, era matriarhat în lege. Tata, om înțelept, înțelesese că nimeni nu putea să-l întreacă pe general, așa îi spunea el mamei, la conducerea gospodăriei. Casă mare, nu? Cu 10 copii, din care 7 am crescut mari și am trecut prin școli și universități, cu taxe, cu greutăți. Tata ne ținea prin școli la București cu salariul lui de învățător. Se mai încropea cu plocoane de la oamenii din sat, pe care îi sfătuia la litigii sau le scria jalbe… Iar mama avea grijă să avem ce mânca și ce-mbrăca. – Mare om, socru-miu, mult l-am stimat! I-a alfabetizat nu numai pe copiii din satul lui, dar și pe părinții lor, după reforma lui Cuza! Cum a știut el, un simplu învățător, să crească o droaie de copii și să-i scoată oameni mari, cu carte și cu slujbe înalte! Mai ales pe puicuța mea, niciuna nu-i ca ea! A simțit-o bătrânul cât e de deșteaptă și destoinică. A dat-o și pe ea la universitate, spre disperarea soacră-mi că nu poate ține acasă nici pe unica fiică. A fost bursieră tot timpul, eminentă! Dintre primele profesoare de matematică și de astronomie din țară. [pauză] Îi știa toată Brăila de frică, dar și de farmec! – Știi, nepoată, Alecu a avut el defectele lui, dar este om cu inimă largă: ultimii doi frați mai mici ai mei și-au făcut tot liceul, de la clasa a 5-a la bacalaureat, stând la noi, la Brăila. Taică-tu, mijlociul, cel mai studios dintre frați, a fost bursier la București, el nu a stat la noi… – Puicuța mea a rămas sora cea mare, după ce murise Ștefan. I-a ajutat pe cei cinci mai mici ca mama lor… Cel mic care a stat la noi, care a fugit în Germania în ’40, mi se plângea mie că soru-sa e aspră cu el în ce privește învățătura. Noroc că mă potriveam eu cu el la glume și la șotii.

– Ștefan, cel mai mare dintre noi, era mândria mamei. Era deja inginer de poduri și căi ferate când a mers la luptă în Războiul de Întregire. L-au repartizat la protecția podului Cernavodă, trebuia să-l apere de mine. La o dezamorsare l-a străpuns o schijă și a murit de septicemie… Nu existau încă antibiotice. Mama s-a prăbușit atunci. De-abia îl născuse pe mezin, pe al șaptelea. A trebuit să iau eu baierele casei asupra mea… Eram o fată, la liceu, ca tine acuma.  – Și să tragi la mașină când ai de învățat? – La 12 ani am început să cos cămăși pentru frații mai mici, mergea greu cu acul, eram mulți. Mi-a cumpărat tata mașina asta Singer la care lucrăm acum. Uite, trebuie să dai cu piciorul constant, nici prea repede, nici prea lent. Numai după ce ți-ai potrivit materialul să curgă în linie dreaptă pe sub ac, pe unde vrei tu să vină cusătura. – Ce frumos că poți să-mi arăți și mie! După ce terminăm bluza asta albă din fața de pernă brodată, facem și o fustă lungă gitane, cu volane în cloș, de sub genunchi? Intră mult material, dar e simplă. – O facem! Ca la geometrie, dacă știi tu tiparul… Mereu e bine să faci lucruri practice. Nu știi când îți trebuie în viață! – E acum moda gitane sau hippy, cu multe flori… – Uite, pandantivul și brățara asta cu flori de câmp, cizelate în email pe bronz, mi le-a adus taică-tu de Crăciun, când s-a reîntors de la amenajările lui fluviale din Bremen, în ’41. Și atunci era moda florilor stilizate. Uite cum revine moda! Poartă-le tu acum! Sunt ale tale. Ia și șiragul ăsta de mărgele turcești retro, că merge bine la bluza albă și la fusta gitane. Bucură-te de ele…

– Ha-ha-ha, nepoată, mai ții minte când ai făcut șapte ani și te-a serbat familia că intrai la școală? Cum s-a dat bătalia torturilor la voi acasă? – Alecu, tu mi-ai adus cel mai frumos tort, mare, de ciocolată! – Pe cel mai mare și mai garnisit cu trandafiri ți l-am cumpărat, ca o sorcovă era, de la cofetăria din blocul turn Gioconda, de lângă tribunal, din Piața Operetei. – Nu-l uit, Alecule, și nici familia nu-l uită… – Ha-ha-ha, ce figuri triste au făcut Tantinel și Maia cu torturile lor sofisticate, la care învărtiseră și copseseră ore-n șir… – Nici acum nu m-a iertat Tantinel, că ea îmi făcuse tortul gourmet de bezea, cu cremă de portocale. Iar eu nici nu m-am uitat la el. Eu țineam morțiș să mănânc trandafirul de zahăr colorat din comerțul socialist, spre oroarea mătușelelor! Maia făcuse specialitatea ei delicioasă, mille-feuille cu cremă de castane, nici la ăla nu m-am uitat… Eu voiam trandafirul tare ca sticla de la Alecu! – Ha-ha-ha! – Bine mergeau torturile la poveștile pe care ni le spunea Mat-Mara despre voiajele voastre din jurul Europei! – Vezi tu, nepoată, ce bine că am voiajat la tinerețe, că acum nu se mai poate! Cine ar fi crezut? – Stăteați bine la Brăila, nu? Navigau  vapoarele internaționale pe Dunăre… – Circulau șlepurile turcești cu marfă cumpărată de la români, că după independență nu mai plăteam tribut. Curgeau grânele și cheresteaua pe Dunăre în jos și curgea aurul înapoi. Carol I a bătut monede de lei în aur, leul era una din valutele forte europene, nu ca acum, să te ștergi cu el la c… [pauză] Ehe, Brăila, oraș stelar, cu străzile coborând ca razele spre centru, ca spre scena unui amfiteatru, iar pe fundalul scenei își iau avânt pe valurile Dunării potențialul și visurile orașului. Ca-n Strauss: Tra-la-la, la-la-la. [cântă] Au fost anii noștri de aur, eram liberi să străbatem lumea. Se schimbă foaia când nu te-aștepți! [pauză] Uite, uite, am scos harta Europei de atunci. Vino să-ți arăt România Mare, pentru care ne-am luptat la sânge, până la moarte, ca fratele ei mai mare. Uite ce rotundă și generoasă era țara! Ca o pâine! – Acum e ca un calcan, cu coada în Dobrogea și cu botul în Banat! – Păi dacă o conduc peștii acum, niște ciurucuri și cizmari avem în frunte! – Alecule, gata! Arată-i fetii, mai bine, cărțile de literatură… – Ție unde ți-a plăcut mai mult, unchiule, pe unde v-ați plimbat în concedii? Matu-Mara ne tot povestește de călătoriile voastre exotice cu vaporul pe Mediterana: Grecia, Tunisia, Sicilia, Pompei, Marsilia, Gibraltar, Tanger… Lui Matu-Mara îi plăcea la Istambul, îi plăcea tumultul și misterul de acolo…   – Știu, știu, ea umblă mereu să dezlege enigmele omenirii… Mi-e îmi plăcea la Londra, să simt civilizația întemeiată pe rațiune, legitate și cultură…

– La balurile de 10 Mai de la Palatul Rally sau din Palatul Lyra din Brăila, purtam odată o rochie decoltată, de mătase galbenă ca porumbul, în biais, croită lejer, din mult material. Era fixată pe șolduri și lungă doar cât să acopere genunchii, gen Charlestone, și îi dădea greutate un tiv de pene negre, care o și mula pe corp la dans. Tot din pene flou negre aveam un evantai. Mi-a spus Alecu: „Ai fost din nou cea mai frumoasă femeie a balului!” Dar ce folos? – Că mult m-a chinuit cu amantele. [pauză] – Măriuța mea [cântă] „Măriuță, Măriuță cu bujori în obrăjori..” [cântă] Erai regina balurilor din Brăila! [pauză] Când ai apărut atunci, înveșmântată în rochia de mătase aurie și cu evantaiul din pene de struț negre, toți ți-au făcut plecăciuni, de-abia te-am mai prins la dans… – Când a venit Alecu la mine să mă ia la dans, eu dănțuisem întruna până atunci, l-am lăsat perplex cu: „Doar dacă renunți la Miți sau la Piți, cum o chema pe amanta lui, altfel renunț eu la tine”. – Chiar ai fi divorțat, Matu-Mara? – Nici gând! Eu nu am putut să fac copii, dar Alecu nu m-a părăsit pentru alta, deși își dorea copii din adâncul sufletului! [pauză] S-a purtat impecabil cu toți frații mei, care mai de care mai teribilist. Pe toți i-a scos din încurcături cu regimul ăsta păcătos! La multele procese și recursuri s-a luptat șapte ani ca un leu, ca să-l scoată pe taică-tu din închisoare… Câte nopți nu s-a frământat pentru el, că el era cel mai nevinovat și cel mai lovit… c’est la vie!

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.