Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Am primit trei sute de mărțișoare” de Florica Waltère

39
martisor florika waltere diaspora

logo rubrica stress & the cities– În primul an ca profesoară, la 23 de ani, eram cea mai tânără dintre colegi. – Și cea mai iubită de elevi probabil. – Știu eu? poate, fiindcă eram mai proaspătă în demers și voiam să scot din fiecare elev ce avea mai bun. Asta era la începutul aniilor ’80. – Cred că ai primit zeci de mărțișoare, ca o panoplie pe jachetă. – Nu zeci, cred că am primit… trei sute. – ??? – Mă înțelesesem cu colegii, mai ales cu colega de mate care făcea orarul școlii, să îmi pună toate cele 24 de ore în trei zile. – Ca să stai acasă în celelalte 4 zile. – Nu, dar ca să îmi văd de treburile mele, culturale sau de meditațiile pentru facultate. – Atunci o duceai bine cu banii… – Nu puteam să mă plâng, dar tot nu găseam de mâncare, pentru că nu aveam timp să stau la cozi. Mă depanau părinții cu mâncarea. – Sau mâncai la restaurant. – Rar, pentru că se fuma în restaurante. – Îmi aduc aminte că într-o vară nu se găseau decât același fel de conserve de pește în toate alimentarele din București. – Parcă, dar de alimentare se ocupa tata… Rețin că se găsea peste tot șampanie de Crimeea, de la ruși, de 40 de lei… Era bună și foarte cerută la aniversări… – Uite, vezi? Avem și amintiri frumoase. – Foarte, chiar foarte frumoase, legate de mărțișor. Cum îți spuneam, de 1 martie în primul meu an de învățământ, mă cunoșteam deja bine cu elevii în trimestrul 2, iar ei erau entuziasmați la orele de limbi străine. – Cred și eu, pe vremea aia voiau toți să fugă din țară. – Nici chiar așa, erau doar niște copii, le plăcea pur și simplu prospețimea altei culturi. Deși un elev de 12 ani mi-a scris într-un extemporal, pe tema motivației lor, că de-asta învață cu sârg, ca să plece din țară…

– Și cu mărțișoarele, cum ai ajuns la trei sute? – Gândește-te că aveam 8 clase pe zi și că în fiecare clasă erau câte 30-40 de elevi. Ies aproape 300. Se așezau toți în șir indian pe coridorul dintre bănci și așteptau să le vină rândul. Țineau neapărat să mi-l prindă în piept. – Nu ți-au dat și flori? – Dar ce nu mi-au dat? Cu atâta bucurie că nu era chip să îi refuz: flori, flori și iar flori, câte un săpun Lux, cafea, chiar… pachete de țigări Kent, dar pe astea chiar că le-am refuzat, pe motiv că nu fumez. – Ai putut duce florile? – Nu. Mai întâi am împărțit pe la secretare și la femeile de serviciu, apoi pe la dirigintele claselor, pe motiv că erau copiii așa de drăguți pentru că îi educau ele bine. Iar două brațe de flori, literalmente cât am putut să car, le-am adus acasă, ca să o bucur pe mama, care era și ea tot profesoară. – Ea nu primea? – Era deja la pensie și oricum se săturase de atâta învățământ… politic. [pauză] Dar avea și ea amintiri prețioase din primii ei ani de avânt la catedră, într-un liceu de elită, „Sfânta Maria” din București, care s-a desființat în 1948, pentru că era condus de maicile catolice. – Și elevele alea ce au făcut? – Multe au dat bacalaureatul în particular, se mai putea atunci. – Am citit unele amintiri despre dramele acestor fete, care nu au mai fost primite la examenele de admitere în facultăți sau erau „admise fără loc”, fiind discriminate ca dușmance de clasă, burgheze. – Ca și maicile, le-au declarat tot burgheze; unele au reușit să iasă cu familiile lor din țară, lăsându-și în urmă agoniseala. – A mai avut mama ta legături cu elevele? – Permanent… erau foarte fidele visurilor din adolescență… Mama le înflăcărase cu pasiunea ei pentru Eminescu. – Cum permanent, dacă plecaseră din țară? – Unele rămăseseră și reușiseră în diverse profesiuni. Organizau aniversări anuale la care, prin anii ’70, reușeau să vină și cele din Vest. – Formidabil, ce unitate la generațiile astea căsăpite. – Poate de aceea erau unite. Îi trimiteau mamei mereu flori de ziua ei, prin comisionar, și o invitau, desigur, la aniversările anuale. – Se bucura, nu? – Mama atât aștepta, jubila, își pregătea din timp un discurs patetic și erau toate în efluvii emoționale. Și-a iubit foarte mult profesia, a fost o vocație.

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.