Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Atâta viciu am” de Florika Waltère

23
florika waltere

logo rubrica stress & the cities– Ca să fii mai sigură pe picioare și să nu te mai chinuie spatele, nu ar trebui să slăbești câteva kilograme? – Asta îmi spune și doctorul, dar zău că nu mănânc mult, doar aia și aia dimineața și la prânz, iar seara nici atât. – E într-adevăr foarte puțin, nu mai ciugulești între timp? – Cam da, dar nu mare lucru, nuci și… ah, aici am un păcat: sunt moartă după înghețată, iar vara asta a fost așa de cald… Nu trecea săptămâna că eu și terminam o cutie de un kilogram cu înghețată. Ce să fac? După ce îmi termin trebșoarele și mă așez seara la televizor, nu pot să-mi iau gândul de la înghețata italienească din frigider. Delicioasă! Cu vișine sau cu vanilie. Nu pot, zău, atâta viciu am, este fericirea mea… Și când am dat fuga alaltăieri la frigider m-am împiedicat de preș și am căzut ca un sac. – Ai avut noroc în nenoroc: gândește-te cum au căzut amicele, tot în casă, și și-au fracturat antebrațul și rotula, deși ele se duc mereu la sport și sunt în formă. Tu te-ai ales doar cu câteva vânătăi și cu spaima.

– Dădea semne de boala asta incurabilă fiul tău când l-a părăsit soția, nora ta? – Nicicum, ea l-a părăsit cu ani înainte, când el era în putere. Sufletește el nu și-a mai revenit din lovitură. Nu știu de ce ei nu i-a mai plăcut de el după 17 ani, cât timp a avut el grijă de ea și de fiica ei. – S-au cunoscut aici?  – Nuuu, el s-a dus după ea la București, că ea era frumușică și el se îndrăgostise serios de ea. Eu mă bucuram că și-a găsit și el perechea. S-a zbătul pentru ea, cu cereri, cu acte, era greu atunci. – Deci copilul nu e al lor? – Asta am aflat mai târziu. Pe mine m-a prevenit o colegă de la salon unde lucrasem și eu, că era cam fâșneață. – Cum ai aflat de copil? – La un an după ce erau bine-merci căsătoriți aici, vin împreună de la aeroport, întorși de la București, direct la noi acasă, că locuiam cu fiică-mea atunci. – Au apărut toți trei? – Toți trei. – Tu nu știai de copil?  – Nu. Și apare cu copilul la ușă, să ne facă o surpriză.  – Adică să vă pună în fața faptului împlinit. Puteați să credeți că este copilul lor, al ei și al fiului tău.  – În niciun caz, pentru că fiul nu a fost niciodată secretos cu mine. Și pentru că fetița avea părul negru-negru, foarte des și creț.   – Cred că ai rămas cu gura căscată. – Să știi că m-am bucurat: era un copil foarte drăguț și ea îi aranja părul foarte frumos, în trese savante ca la negrese, doar că avea fața albă. – Bine, dar cum ai reacționat atunci la ușă? – Nu i-am lăsat la ușă, fără discuție, erau ca la ei acasă. Înăuntru, la masă, fiindcă îi așteptam cu masa pusă, l-am întrebat dacă el știa de copil. Da, sigur că știa. Le-am spus: foarte bine, este copilul nostru! Fiică-mea nu era căsătorită atunci și nu avea copilul ei încă. – Și cum ați rărit relațiile, tu te-ai supărt sau ea? – Prima s-a supărat fiică-mea. – Păi, ea de ce se băga? – Ea s-a băgat din cauză că a rugat-o nora să o ajute cu un ginecolog. Nora de-abia venise aici, nu știa germană și nu cunoștea medici. Fiica mea a dus-o la medicul ei, care i-a spus că avea un sterilet și că i s-a infectat și că trebuie scos printr-o operație ușoară. – Ăsta era motiv de supărare? Steriletul e doar o metodă mai bună decât chimia pilulelor. – Nu de-asta s-a supărat fiica, ci pentru că nora se jura pe toți sfinții că nu se poate așa ceva și că minte ginecologul, pe care îl văzuse prima dată în viață. – Deci fiica s-a supărat că a pus-o într-o situație urâtă față de doctor. – Ăsta era cel mai mic rău! S-a supărat că a mințit-o în față, nu numai pe ea, ci mai ales pe fratele ei, care nici el nu știa de sterilet. – Avea dreptate, poate bietul om se străduia să aibă un copil al lui. – Așa era, dar de fapt tot nora s-a supărat atunci și i-a cerut lui să aleagă între ea și noi. Iar el ținea la ea și la familia lui și nu s-a mai văzut cu noi de atunci decât pe ascuns. [pauză]  – La stilul ăsta poate că nora mai nefericise un bărbat la București, un african, cel cu care a făcut copilul, tocmai ca să plece din țară. Iar apoi s-o fi gândit ea că mai bine pleacă cu fiul tău în Germania, luând copilul mai tărziu. – Tot ce se poate. [pauză] Dar aici nu le-a fost deloc ușor. Nu era în stare să își facă prieteni. Și pe fiu l-a îndepărtat de toți prietenii lui. – Cu fetița ce s-a întâmplat? – Fetița e frumușică, cum ți-am spus. Dar la școală a avut dificultăți la început, neștiind limba. Mai era și aparte cu părul ei creț pe vremea aia, când nu prea erau africani aici. Așa că nora i-a vopsit și i-a întins părul de la bun început, că la asta se pricepea. –  Dar măcar s-a ținut de școală? – Da, fiul a ajutat-o foarte mult la lecții, zicea că se școlarizează și el în germană totodată. El era familist. După ce a terminat școala, fetița s-a calificat la Lufthansa ca stewardesă. – Putea să fie mulțumită mama ei. – Parcă atât a așteptat ea: tot atunci m-am trezit într-o seară cu el la ușă, că mă mutasem singură deoarece se căsătorise fiica. Și-mi spune, pur și simplu, ca-n filme: „Pot să stau la tine? M-a dat afară.” [pauză] Pe mine m-a topit de tot boala lui, că eram și eu mai cochetă și mai sociabilă. – Draga mea, dar nu ești tu exemplul nostru de curaj și de sărit în ajutorul celorlalți? Nu ești tu stâlpul bisericii în fel și chip? Nu ne răsfeți tu mereu cu icrișoare, fasolică, cornulețe? Curaj, draga mea!!! Fără coliva făcută de tine nici parastase n-am avea ca lumea… Nu speli tu grâul în nouă ape, tot atâtea câte cete îngerești îi veghează pe morții noștri? – Mă încurajez și eu cum pot.

– Durere mare pe mine că nu mă înțeleg deloc cu fiica… – Și-a găsit de lucru? – Dar nici nu caută. Trăiește din compensația primită de la angajator, când a dat-o afară la restructurare. – Și de ce nu? Pentru mulți e un sistem: dacă ai bani trebuie să-i consumi pe ăștia mai întâi, iar când nu mai ai deloc intri pe sistemul social. – Ea zice că un serviciu nou nu i-ar aduce mai mulți bani decât cum s-a aranjat acum. – Poate are dreptate. – Nu de banii ei mă leg, să și-i cheltuie sănătoasă, dar nu va mai fi mult timp sănătoasă la cât bea și fumează: o sticlă de spumant pe noapte, cât stă ea chiombită în calculator, ce-o tot căuta acolo? Mai și fumează câte un pachet pe zi. Fă și tu socoteala, la 8 € pachetul, câți bani aruncă pe lună și-și arde plămânii. – Dar fiul ei nu o ia la ceartă că afumă apartamentul? – Asta e durerea, că ăla mic fumează tot ca maică-sa. E inconștientă cu propriul ei copil. Îi cere lui și bani pentru casă-masă… – Dar el nici nu și-a terminat bine școala, de unde să-i dea bani? – Îl încurajează să-și mănânce nopțile într-un bar, cum că ar fi major de-acum, ca să-i dea ei bani de țigări și celelalte; ori ăla mic a pierdut trei examene la bacalaureat și trebuie să-l dea din nou. – E mai greu să învețe dacă lucrează noaptea și doarme ziua. – Sigur, nici nu am voie să sun la ei înainte de două după-masă, ca să nu îi scol. Of, of, of! [pauză] Cea mai cruntă soartă e să-mi văd feciorul, era o mândrețe de băiat acum 20 de ani, cum se împuținează și se chircește. Nici în scaun nu mai poate să stea bine. În curând va sta numai în pat. – Cât de des te duci la el la azil? – Și zilnic dacă pot, dacă nu plouă și  nu mă dor prea tare încheieturile. Că el se bucură. Doar pe mine mă așteaptă. Iar eu îi duc în termos ce mâncărică știu eu că-i place lui… – Poate să mănânce singur? – Îi dau eu cu lingurița, altfel îi dau surorile de mâncare, cum au și ele timp. Dar lui nu-i place ce-i dau ele. [pauză] Doamne, ce rău am făcut în viața mea? – Draga mea, tu ești sprijinul lor, cu fapta, cu vorba, cu credința ta. Tu ești bucuria lui… Curaj!

– Am sunat-o pe prietena mea din București să o felicit de ziua ei. Când colo, ea începe să plângă că i s-a prăpădit bărbatul acum trei luni… – A fost de durată sau… brusc? – Avea peste 90 de ani și a murit în patul lui, scurt, noaptea, de inimă. – Aleșii lui Dumnezeu! – Fusese mare ștab la pașapoarte soțul ei, acolo pe Nicolae Iorga. Și ea tot acolo lucra. [pauză] A fost femeie frumoasă, care se îngrijea foarte mult. Trimitea mașina după mine ca să mă aducă la ei acasă, pe Primăverii, să-i fac tratamente cosmetice. – Aha, acum aflu, ai relații în lumea mare! – A, nu, ea era doar funcționară. Primul ei soț fusese și el mare ștab acolo. Pe el îl lăsase pentru al doilea, cel care s-a prăpădit. Ce bărbat bine era și cu grade și mai mari decât primul! Și ea a fost o femeie cu vino-ncoace, foarte plăcută: când îi făceam tratamente la domiciliu, mă întreba ce să-mi cumpere de la magazinul acela cu circuit închis al ștabilor, care avea de toate. Mie îmi plăceau parfumurile Rochas, icrele roșii de Manciuria și șampania franțuzească, ehe… – Era șampanie și prin alimentare, goale de altfel: cea rusească de Crimeea, era chiar bună. – Ei, nu! Eu beam șampanie franțuzească de la prietena mea. Dar și eu m-am revanșat de câte ori veneam în țară: îi aduceam ce poftea. – Păi, nu avea de toate la magazinul lor? – Voia anumite haine de marcă și casete cu filme americane. [pauză] Am avut cliente foarte bune. Și eu mă purtam frumos cu ele.   – Tu te porți frumos cu toată lumea, prieteni sau… ne-prieteni și de-asta ai mereu anturaj. –  Unele mă luaseră de confidentă cu intimitățile lor. O avocată îi spunea soțului că este 2-3 ore la salon, iar când venea la mine eu o luam prima și o făceam frumoasă într-o jumătate de oră, iar la ușa salonului o aștepta amantul cu mașina. [pauză]  – Tu când ai plecat din țară? – În ’79. Dar pot să-ți spun că ea m-a ajutat foarte mult: îi scotea mereu pașaport lui iubitu’ meu soț, ca să se plimbe prin Vest cu afacerile lui, iar când el s-a hotărât să rămână, atunci mi-a dat și mie pașaport. Numai bine ca să bage soțul divorț când ne-am reîntâlnit în Germania. [pauză] –  Păi, ai avut pile, nu glumă! Tu știi ce-nsemna să primești pașaport în ’79? Ani de zile de memorii, refuzuri, dat afară din servicii… – Nu, mulțumită prietenei de la pașapoarte eu n-am avut nimic din toate astea. Am primt pașaportul când l-am solicitat. De-abia în Germania a început greul și ghinionul, cu divorțul din start. – Parcă ai fost angajată, nu? – N-am mai fost pe meseria mea, că nu știam limba, deși meserie știam prea destul. Dar aici nu era cerere, fiindcă nemțoaicele nu sunt cochete ca româncele. Dacă-și fac părul le ajunge, iar acum cele tinere nu-și mai fac nici părul. – Nu-mi spuneai că ai avut cliente tot una și una? – Ehe, la ce case am fost eu, tot doctorițe sau soții de doctori. – Ai fost și în case germane? – Nu, doar românești. După ce terminam treburile casnice la doctorul care mă angajase pe minim, doar atât cât să-mi plătească pensia și asigurările, băteam tot orașul cu mașinuța mea pe la cucoanele mele. Mă recomandaseră de la una la alta pentru masaje și tratamente cosmetice. Mai ales la sprâncene eram eu specialistă: cât de dese, cât de intense, cu ce curbură, ca să le încadreze bine ochii și să le sublinieze caracterul. [pauză] – Da, caracterul… e totul!

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.