Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Basarabencele” de Florika Waltère

23
florika waltere diaspora

logo rubrica stress & the cities– Cum v-ați instalat în casa nouă, Nina? – Am avut neînchipuit de mult de lucru. Iar eu cu ambele joburi…  – Noroc că ai un bărbat harnic și iubitor. – Așa e, doar priceperea lui ne-a scos din aventura asta, că a intrat o firmă de constructori în insolvență, iar alta a făcut treaba de mântuială. – V-ați băgat în procese? – N-are sens, pentru că nu mai avem nici bani, nici putere. – Copiilor le place?  – Ei sunt cei mai fericiți, după oroarea celor cinci ani cu noi cinci în două cămăruțe. I-am mutat la școlile din apropiere. – Tu mai ții orele alea de română la Școala Internațională? – Pentru asta te-am sunat: acum mi-au dat mai multe ore și am putut să renunț la celălalt job. – Ca nanny la copiii oligarhului rus? – La ei, dar îi mai ajut ocazional la lecții. – Ce ore ți-au mai dat? – Încă șase de română pentru că au mai mulți copii români, iar cei mai mari fac o oră în plus; în completare ore de muzică. – Dar vă ajung banii, dacă ai renunțat la oligarh? – Ah, e perfect, orele sunt foarte bine plătite. Simt că încep să trăiesc, mai stau pe-acasă cu copiii mei. – Mă bucur enorm pentru tine, Nina, fiindcă tu ești talentată, de nădejde și îți iubești meseria. – Fără tine, Secre, nu ajungeam la școala asta de vis. Nu știu cum aș putea să îți mulțumesc vreodată. – Fără asociație, draga mea, nu ajungeai la școală, pentru că școala s-a adresat asociației. Pe mine n-aveau cum să mă găsească altfel, și nici eu pe tine, altfel decât la cursul de germană, unde tu și Marina ați fost cele mai bune eleve. Unde-s… trei, puterea crește. Este efectul unirii și al… sinergiilor.

– De Marina mai știi ceva? Că s-a dat la fund! – Doar că e foarte bine, m-a sunat acum o lună pe fugă: au primit trei camere cu chirie „socială”. – Era cazul, Nina, după trei ani cât și-au chinuit copiii în chițimia aia cu paturi suprapuse din hotelul păduchios… Cine le plătește chiria? Tot „socialul”? – Asta-i partea a doua din „foarte bine”:  Marina a găsit post de educatoare exact la grădinița de lângă ei, unde merge și fetița ei. – Deci i-a ieșit și ei recunoașterea diplomelor și a vechimii? – A, da! A luat examenul pentru germana avansată. Doar așa merge în învățământ! – Soțul ei tot ca electrician lucrează? – Nu!!! Asta-i partea a treia din „bine”: acum că este ea sigură pe un salariu, s-a dus el pe șantier, cu diploma lui de inginer constructor din Chișinău, și l-au băgat la munca de jos ca betonist, pentru că nu știe limba. Peste două luni l-au făcut șef de echipă. I-au spus că-l angajează ca inginer, dacă aduce certificatul de germană B2. – Nu trăgeam eu de Marina să-l aducă și pe el la germană și el zicea că lui nu-i trebuie la fire și contoare electrice? Ai carte, ai parte! În ce vă privește se verifică la fix vorba asta! [pauză] Apropo vorbă, Nina, de mult voiam să mă scuz în locul doamnei Edu: v-a năpăstuit pe nedrept că pasămite îi învățați pe copiii noștri o română proastă, cu accent moldovenesc. Când voi, dimpotrivă, ați vorbit la „Școala noastră” vorba dulce a lui Creangă și a lui Eminescu. – De ce să te scuzi tu, Secre, dacă ea n-o face? – Ea n-o s-o facă! Ea are dreptate din naștere! Pentru copii îmi pare rău în primul rând! A stricat tot programul cu intrigile ei… Îi era ciudă pe voi! – De ce? Că noi lucram cu copiii și ea se lăuda cu rezultatele? – Că știau copiii voștri încă o limbă, rusa, față de ceilalți doar cu germana și româna, că ai voștri erau oricum mai buni la română… – Păi, țineau ștacheta sus și pentru ceilalți copii. – Zicea Edu că era prea sus și că-i oboseați în timpul liber… De fapt, doar fandositele ei s-au smiorcăit și ea nu știe cum să facă sluj când scot ele un piu. – Hai, Secre, că toate ne cocoloșim copilașii! – Nina! La Edu e altceva: aia mare dă ordinele în casă, dintotdeauna. Cred și eu că la „Școala noastră”  era recalcitrantă… Încă ceva, doi ani înaintea voastră, Edu nu avusese rezultate, doar poze! – Ei, acum poate să pună liniștită mai departe poze pe Facebook! – Nu poate! Nu mai are cu cine. Copiii s-au dispersat. [pauză] – N-are de ce să-i fie ciudă pe noi… Ne deșălăm muncind, să ne țină Dumnezeu sănătoși! – Vă ține, Nina! Dumnezeu e mare și la fel e nădejdea voastră! Soții sunt destoinici și vă ajută. – Sunt cam deprimați ei… – Nu înțeleg, acum când v-ați încropit? – Se simt în inferioritate pentru că nu mai aduc atâția bani acasă ca de pe șantierele din Rusia. Dar aia nu era viață de familie: la Chișinău ne vedeam de câteva ori pe an, când veneau ei în concedii scurte. – Nu le poți avea chiar pe toate; acum aduceți voi banii.

– Tatiana, de ce a trebuit să vii tu cu mama pentru formulare, ea nu putea veni singură? – Știți, eu mă descurc acum binișor cu germana, dar mama nu a putut să vină cu mine seara la curs să învețe limba pentru că lucra de noapte la îngrijt bătrâni. – Bine, dar v-am spus că eu aici la formulare nu vorbesc numai germana, ci ce se cere, română, franceză… – I-a fost rușine că nu se descurcă să spună la recepție că vă caută pe dvs. – Hai să vedem despre ce e vorba, ce aveți de completat, dragă doamnă? – Ajutor social, că la ajutor de șomaj nu am dreptul. – Cât timp ați lucrat la ultima firmă? – Trei ani, dar rușii ăștia la care am lucrat au schimbat numele firmei de două ori și am făcut pauză o lună-două între contracte, că m-am dus în Moldova, așa că nu am lucrat pe niciunul din cele trei contracte mai mult de 10-11 luni. – V-au spus ei asta de la Oficiul Muncii că nu ați lucrat cel puțin un an neîntrerupt și că nu aveți drept la ajutorul de șomaj, deși ați cotizat aproape trei ani? – Da, și de-asta m-au trimis la ajutorul social. – Locuiți singură, adică cereți ajutorul doar pentru dvs.? – Da, Tatiana cu soțul și copilul locuiesc separat. Dar mai am o copilă în Moldova. – E minoră? – Nu, de-abia a terminat facultatea la Chișinău… – Atunci nu intră deocamdată în discuție, facem actele doar pentru dvs., durează mai puțin, poate terminăm într-o oră. Aveți toate dovezile pe care vi le cer ei pe lista asta? – Da, le am pe toate. [peste o oră] – Nu mai avem mult, trebuie să declarați ce avere aveți, aici și în Moldova. – Cum, avere? Nu am nimic, doamnă, ba chiar îmi trebuie bani pentru fata de acasă, că eu am ținut-o la facultate, la Chișinău. E așa de bolnavă sărăcuța. – Îmi pare rău, stați liniștită! Iertați-mă că vă-ntreb: e bolnavă și a reușit să își termine studiile? Ce are? – O boală de sânge, doamnă, și îi trebuie o operație complicată, la București, care costă mulți bani. Și sunt așa de bucuroasă că am pus bani deoparte pentru operație. Și ea e bucuroasă și crede că își va găsi ușor de lucru acolo, după operație; că se cere ce a făcut ea, contabilitate. – Minunat, o puteți ajuta să intre pe făgașul ei! Dar sper că nu aveți banii pe contul dvs. din Germania. – Ba da, unde să-i am în altă parte? Îi am pe contul unde mi s-a plătit salariul. – Uite, trebuie să completăm aici ce conturi aveți pe numele dvs. – Doar unul, acesta. – Și câți bani aveți pe el acum? – Am banii pentru operația copilei, fac tot ce pot ca să nu intru în ei, mă ajută și Tatiana. – Deci ce sumă să trec aici? – Chiar trebuie să treceți? – Oricum trebuie să depuneți extrasele de cont pe trei luni, așa scrie pe listă. – 10.000. – Aveți acum în cont 10.000 de euro? – Da. [Privește îngrozită și începe să plângă molcom. Cum să-i spui că se descalifică și de la ajutorul social?].

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.