Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Ca în Kafka! – Ca în ce?” de Florika Waltère

37
florika waltere rubrica leviathan

logo rubrica stress & the cities1979
– Strada e plină ca la demonstrația de 1 Mai, domnu’ inginer! Doar că nu se agită oamenii: unii și-au adus scăunele și mănâncă liniștiți merindele de acasă. [pauză] –Vreți să spuneți, doamna doctor, că se intoxică mai departe cu cărnuri congelate din comerț! – Să știți că nu putem să-i analizăm pe toți până diseară. Sunt vreo două sute… – Sunt amărâți, doamna doctor, trebuie să-i ajutăm! – Dar nu avem cum, domnu‘ inginer. Instrumentarul nostru este rudimentar. – Lorelai, draga mea, și unchiule, am o idee! Hai să le spunem celor din București să se treacă pe o listă pentru mâine, pe sferturi de oră, cred că ajung 15 minute. Și îi luăm azi doar pe cei din provincie, dacă tot au venit până aici! – Măi, nepoată, iute te-ai orientat, se vede că ești din familia mea! Păcat că n-ai urmat științele, că aveam cui să-i las secretul. Dacă frate-tău a fugit tocmai când mă pregăteam să-l iau asociat! [pauză] Doamna doctor, vă descurcați cu un sfert de oră să le faceți anamneza și să le luați sânge? – Sper! Încerc să mă încadrez. Consult pacienții, le iau 5 ml de sânge și îi trimit la dvs. – Lory, e bine dacă îi fluidizez eu la poartă cu listă de intrare și le fac fișa cu datele personale, cu care îi trimit sus la tine? E bine așa, unchiule? – Așa facem, nepoată! Doamna doctor: după ce dvs. le-ați notat tabloul bolii, mai ales antecedentele din familie mă interesează și ereditatea sanguină, le etichetați eprubeta și-i trimiteți la parter la „laborator”, ca să le fac testul oncologic. – Avem noroc cu vremea bună, unchiule! Toată strada e o sala de așteptare! Extraordinar ce-nseamnă să apară ceva la „Flacăra”! – Mare pehlivan Păunescu ăsta! Nu l-am crezut că e de bună intenție. [pauză] Toți vor să-mi fure secretul, în frunte cu hoața de madam Ceaușescu, inginera inginerilor, mama ei de analfabetă! – Unchiule, nu mai striga chestiile astea aici, cu atâta lume în preajmă! – Da’ ce? Mi-e frică mie de ei? Nu m-au prins ei nici după război! Iar acum au nevoie de mine, plini de boli și de bube-n cap cum sunt. Vin ei la mine! [pauză] – Unchiule, vine ministrul Proca și cu doctorul Cajal! – De unde știi? – Mi-a spus un nene cu ochi albaștri care stă de ieri discret pe trotoar și nu vrea nimic. – Păi să vină ministrul! Să vadă și el cum lucrăm pe genunchi pentru o descoperire românească epocală! Da’ ce caută Cajal aici? El e virusolog, iar eu strig pe toate drumurile: cancerul nu e un virus, ci o tumoare. – Poftiți domnule ministru, domnul inginer vă așteaptă. – Dvs. unde lucrați, doamna doctor? – La clinica cutare, dar acum mi-am luat concediu de odihnă. Ne-ar trebui, domnule ministru, unele aparate în dotare, încălzire cu gaze, (pot fi trase din strada principală) și cel puțin o asistentă medicală… – Și dvs. cine sunteți? Aha! Sunteți nepoata domnului inginer, în concediul de vară. [pauză] Foarte bine faceți! Ajutați-l!

Peste trei ani
– Puișor, urcă înăuntru, nu sta pe scara autobuzului la –10°!  Uite, îți fac domnii loc! – Urcați, domnișoară, urcați! – Lorelai, crezi tu că-l mai prindem pe 3001? – Nu știu, puișor. Dacă nu stăm mult la stopuri și dacă alergăm cât ne țin picioarele… – Acuma, Lory, start! O iau eu înainte și mă țin de scara trenului până vii și tu. Dă-i bice! – Uff, ce nebunie! Stai să-mi trag sufletul! [pauză] Vezi să nu aluneci, puișor, că e polei pe jos! – Ce naiba, sunt tâmpiți? Au stropit coridorul ca să-nghețe? E aici un compartiment liber! Or sta oamenii pe-acasă pe urgia asta! [pauză] Ce bine că te-am prins la 3001, Lory, voiam să vorbesc ceva cu tine. – De ce n-ai sunat, puișor, cu preaviz de două apeluri? Știi că ție îți răspund la orice oră! Chiar aseară am vorbit cu soțul până la 11 noaptea… – Mă bucur, Lory, te-ai mai liniștit, nu? [pauză] – A sunat el de la tanti Ida. Bine că stă la ea și se bucură amândoi că nu sunt singuri. Dar se mișcă foarte greu autoritățile elvețiene. A cerut azil. Și dacă i-l aprobă, și o să i-l aprobe la câte pușcării au înghițit ai lui, durează 13 ani până primești cetățenia. – Și-a găsit de lucru? – Da, ceva derizoriu, pe un șantier. Mă așteaptă pe mine ca pe un cireș copt, că e lipsă de medici și medicii români sunt bine văzuți. – Și cum își petrece timpul domnul consilier în orașul internațional de vis? [pauză] – E foarte trist. E cu nervii la pământ. „Lorelai, păpușa mea, scumpa mea, nu mai rezist fără tine”, tot așa îmi spunea. Ce-i mai dă curaj și demnitate e că se jenează de Ida și de generozitatea ei. [pauză] Eu n-am fost în stare să-l încurajez în niciun fel. Nu i-am spus că mi-a venit tot negativ după ultima sută de memorii și după audiență. Plângeam ca proasta la telefon. [plânge] – Lory, dar e bine că are job și că puteți comunica. Și stă cu Ida, nu e singur! – De doi ani suntem despărțiți, puișor, mi-e așa un dor de el. [plânge] Mai bine ne-a fost la cutremur: se prăvălise blocul pe noi, dar am scăpat cu viață și eu am putut să-i salvez mâna zdrobită, și eram împreună. [plânge] Ani de zile l-a sâcâit securitatea: găsiseră valori în blocul căzut din Sahia și-i anchetau pe supraviețuitori. Cică ar fi ascuns morții lui din Sahia aur la moșii. El se jucase la moșie, dar până la 5 ani. Pe urmă le-au luat tot. Habar n-avea de aur… Se fericea că mă avea pe mine și mâna. Cu care lucra la planșetă. [pauză] – Lory, oare ăștia nu așteaptă bani? – Sigur c-așteaptă bani, zic ei că medicina costă 24000 de franci. Dar de unde să-i scoată el, pe care îl ține mătușe-sa din pensia ei viajeră? – Mai sunt și rezolvări, Lory: prietenilor mei nemți le-a venit OK-ul, chiar fără să plătească. E un miracol nu? – Nu pot să cred. E un miracol. Dar noi nu suntem nemți, n-o să avem șansa asta. [pauză] Atâția bani… câți ani trebuie să muncești pentru ei? Ca să-ți cumperi libertatea… Chiriile sunt exorbitante acolo. Ah, ce soartă! – Lorelai, fii bărbată, șterge-ți lacrimile! – Mă faci să râd…

– Chiar trebuie să râzi, uite, se hlizește la noi un amic de pe culoar. – Bună dimineața, doamnelor! La muncă? – Bună să-ți fie inima, amice. Da, la muncă! Dar tu văd că te duci la ski! Doamna doctor, ți-l prezint pe domnul arhitect… – Păi ce să fac pe vremea asta perfectă de ski? – Nu mai clădești socialismul la planșetă? – Ba da. Dar până luni sunt în concediu de deplasare, fiindcă tocmai am venit din Egipt de la campionatele pe Mediterana! – Ei, bravo, frumos că ai fost ieri pe barcă și azi pe schiuri! – Îhî… Bine că dau de tine, că acasă nu voiam să te sun! – Aha, de ce nu? – Am zburat cu tranzit de o zi prin Frankfurt ca să-l întâlnesc pe prietenul și fratele nostru… – Amice, dar nu trebuie să-mi spui asta în tren! – Uite că intru la voi în compartiment. Situația nu e roz acolo. Fratello e relativ bine, dar are planuri faraonice, știi cum e el… Îmi spunea că amicul nostru inginer din Basel trage mâța de coadă ca taximetrist. Mi-a zis să-ți transmit că nu e momentul propice să pleci în Vest, mai ales cu plățile astea pentru studii… – Amice, dar cine vrea să plece? Tu poate? – Nu acum! Nu-i bun momentul. Acum ar fi la plesneală, că doar de-acolo vin, din  recunoaștere.  Mai stau câțiva ani aici la arhitecți, când la yachting prin Europa, când la ski la Predeal, iar în paralel urmăresc economia internațională și aștept să se relanseze Occidentul. – Domnu‘ arhitect, Occidentul se tot relansează, dar presupun că trebuie să fiți gata acolo, lângă rampa de lansare, cu actele în regulă… – Amice, și noi suntem gata, am ajuns deja la sud, noi coborâm imediat, ciao! – Slalom performant pe Clăbucet, domnu‘ arhitect! [pauză] Nu-i cam tembel individul, puișor? Să ne ia frontal cu teme de-astea? Pe mine, o necunoscută pentru el. Nu e un instigator? – Mai degrabă tembel. Își obține deplasările cu whisky-uri și cu cartușe de țigări pe care le împarte la BOB. [pauză] Lory, tot de astea voiam să vorbesc și eu cu tine, doar între noi. – Iartă-mă, puișor! Eu mi-am vărsat amarul meu, iar tu voiai să-mi spui ceva serios. Uite, te aștept diseară la trenul tău, când ieși tu de la ore. Ne întâlnim la 3004? – Da, mersi, pe diseară.

– Ce-i cu tine puișor? Ce-i cu mina asta angoasată pe tine? – Am avut 8 ore la clasă, Lory. La două lecții a trebuit să comasez și clasele directorului, că nu știu ce treabă avea… – Nu faci cam des chestia asta? Nu poți să strunești 60 de copii de-odată! – Sunt vreo 50, și mă am bine cu directorul. Altceva este, Lory. [pauză] Am avut două percheziții, la mine și la părinți. – Nu înțeleg. – Nici eu. Îmi trebuie un avocat care să-mi spună cum să procedez. Doi pe care îi știu părinții n-au vrut să stea de vorbă. Le este frică… Oameni bătrâni… Or ști ei ce-or ști. [pauză] – Știi ce am în paporniță, puișor? [pauză] Am primit un pește de la un pacient și-l coc frumos la cuptor și-i pregătesc un sos de lămâie à la grecque. Mai mânânci și tu, puișor, ceva proaspăt! Vecinul știe că vin cu plocoane sâmbăta și s-a invitat de alaltăieri. Îl poftesc și pe avocatul de la tribunalul municipal! Îl știi? – Cel care te-a sfătuit cu memoriile pentru pașaport? – Da. El se întoarce de obicei tot cu 3004, dar sâmbăta pleacă mai devreme. Pot să-i dau un telefon… – Nu, mersi, Lory, zău că nu am starea de spirit să mă întâlnesc cu oameni puși pe veselie… Plus că n-aș putea să vorbesc cu el în liniște… Dacă vrea să vorbească… – Te înțeleg, ai dreptate. Discut eu cu el să vă întâlniți săptămâna viitoare, seara, la 3004. – Să fie doar înainte de vineri, că vineri mă vizitează tovarășii… – Nu mai spune! Ți-au făcut program? [pauză] Dar tu voiai, puișor, să te muți la universitate, nu îți ceruseși transferul la inspectorat? – S-a vărsat toată povestea, ar fi fost prea frumos. După definitivatul glorios, o lună m-a așteptat șeful de catedră cu postul de asistentă neocupat. M-am dus și în audiență la madam inspectoare să-mi dea transferul. Mi-a ținut o tiradă că au nevoie și aici de cadre de nota 10, deși eu i-am numit trei colege din oraș care stau cu limba scoasă să ia postul meu… Și-a bătut joc de mine. M-a prevenit directorul meu că n-am nicio șansă, că l-a descusut  șeful BOB de la școală despre fratello, unde a fugit și ce-nvârte… – Urâtă chestie, puișor! [pauză] Hai, te rog, remontează-te! Hai, zi-mi ceva nostim! Unchiul, domnu‘ inginer, ce mai face? – Nimic, niciun sprijin oficial. Dar și el se ține bățos, că să nu-i fure secretul! De parcă nu i l-au furat acum trei ani, când a făcut la „firmă” serodiagnosticele în avalanșă… – Ah nu, puișor, niciodată n-a tratat sângele la „firmă”! Își lua eprubetele cu el la Băneasa, ca să nu-i sechestreze securiștii reactivele din „laborator”. Experimenta intens în sihăstria lui. Nu m-a pus pe mine să-i procur „Chimia organică” a lui Nenițescu, care se epuizase? [pauză] E vulpe bătrână unchiul, nu a ținut substanțele la vedere! Îi împachetam eu frumos eprubetele în ziare „Flacăra”, i le așezam să stea drept în servieta lui de pe vremea lui Pazvante și așa pleca el seara la studiu la Băneasa, cu tramvaiul și cu autobuzul, ha-ha-ha! – Lory, crede-mă, nu mi-e capul decât la tovarășii care mă strâng în menghină. Nu mai pot să dorm noaptea, iar dimineața la 6 trebuie să fiu proaspătă…

– Domnule avocat, a vorbit d-na doctor cu dvs… și mi-ați transmis prin ea să vă aștept la 3004. – Mi-a spus că aveți o problemă… delicată. Mai întâi, ca să ne înțelegem: prietenii prietenilor mei sunt și prietenii mei. Iar Lorelai e mama noastră: nu ne consultă ea în tren? Și ne dă rețete și medicamente? Și ne ospătează cu pește proaspăt? Un deliciu a fost cel de sâmbătă. [pauză] Ne spunem deci pe nume, e bine? – Mulțumesc că ai acceptat, întrucât sunt la a treia tentativă să mă sfătuiesc cu un avocat. – Poate ți-a spus și Lorelai de ce te ajut… Ca să nu fi așa de tensionată și ca să-mi descrii situația corect, te asigur din start: și pe bunicul meu l-au hăituit tovarăși în anii ’40. [pauză] Povestește-mi tot, cu toate amănuntele pe care ți le amintești, chiar dacă nu ți se par semnificative. – Cu conștiinciozitate tovarășii se înființează la ușa mea vinerea, când  nu am școală. Tovarășul căpitan e un tip frumușel, cca. 35 de ani, în costum albastru și cu ochi albaștri. După vreo trei vizite inconcludente mă revolt la oferta lui să-mi dea pașaport de Germania și să îi spionez acolo pe frate, pe unchi și pe alți români. I-am zis: „Asta-i bună! Vreți să mă renege familia și să se răsucească în mormânt bunicii mei?” – Foarte impulsiv ai procedat! I-ai ațâțat și mai mult, i-ai convins că pot să scrie multe rapoarte pe pielea ta și pe pielea alor tăi! – Așa au și făcut: vinerea viitoare au venit în echipă de trei și s-au pus sârguincios pe treabă toată dimineața dându-mi casa peste cap ca să găsească probe. – De ce s-au legat? – Au trecut grijuliu toate chestiile suspecte în procesul verbal… – Stai așa, s-au legitimat măcar? – Da. Erau în regulă, de la M.A.I. sector 1. [pauză] La început am făcut caz de necaz cu „Vi s-au terminat răufăcătorii, hoții de buzunare și violatorii? Umblați acum după oameni care își văd de treabă?”. La care ei: „Am fost informați că nu vă vedeți de treabă. – Care treabă? Eu mă duc la serviciu. Fac naveta între șapte dimineața și 8 seara. – Știți dvs. mai bine ce treburi învârtiți”. Nu știu de ce, din inconștiență, am literaturizat: „Suntem ca în Kafka!” La care ei: „Ca în ce?” [pauză] – Hmm, iar o greșeală mare, să faci pe deșteapta cu ei, ești oricum la mâna lor și sub bocancul lor! – Voiau să găsească neapărat ceva, mi-am dat seama că umblă după un pretext, ca să mă bage într-o chestie mâloasă, din care să nu mai ies… – De ce s-au legat până la urmă? – În lipsă de altceva au făcut o listă cu lucruri „burgheze”: două icoane de metal alb ce pare a fi argint, set tacâmuri, două tăvi, casete, tot așa… trei inele și lanț gât din metal galben ce pare a fi aur… – Au apelat și ei la tertipurile perimate din anii ’50, care nu mai țin acum. – Totuși au găsit ce căutau! – Aha? – 20 de stotinci polonezi, 10 drahme grecești, 50 de pfenigi RDG… – Și acum pentru asta te sâcâie? – Da. Au voie? Pentru nici măcar un dolar? Pentru ce au găsit pe fundul sertarelor, rătăciți acolo după deplasările lui frate-meu în țările din est la concursuri sportive? Au dreptul să mă șicaneze pentru o… bagatelă? – Pui prost problema! Ei au toate drepturile. Tu nu ai niciunul. [pauză] – Mersi pentru franchețe. [pauză] Ce pot să fac? – Trebuie să fii foarte abilă și în niciun caz să nu faci pe deșteapta cu ei, că ei au și-așa complexele lor… – Ai dreptate: când au văzut că o cam sfeclisem, m-au încurajat bătându-mă pe genunchi, că nu e prea grav, că ies repede. – Nu-ți dai seama! Dacă te ard cu minimum la drept penal, așa, din prietenie, câteva zile sau o lună la închisoare, ai deja cazier, în România și oriunde în lume… Ai în fișă o infracțiune penală. Nu va cerceta nici dracu’ peste 20 de ani că te-au persecutat. Fii foarte atentă! Nu te juca cu focul! Poate o să vrei să pleci din țară și ambasada Germaniei se asigură că cei cărora le dă viza nu au cazier. – Așa zic și părinții mei. Ei sunt pățiți: tata a fost închis șapte ani, după care au tras amândoi ponoasele 20 de ani…

– De ce le-ai spus părinților de percheziție? Ca să-i alarmezi? – Păi, au făcut percheziție și la ei. – Când? – Tot în vinerea aia. – Au avut și pentru asta mandat? – Cine se mai gândea să le ceară al doilea mandat? Îți spun că ei tot cotrobăiau și nu găseau. Eu trebuia să mă duc la prânz la părinți și băieții nu mai terminau. Cândva a sunat mama că de ce întârzii. Atunci băieții, amabili, au spus că mă duc ei acolo cu mașina… – Păi, te-au dus și gata! – Nu a fost așa: mie mi se-nvârteau rotițele în cap că ce mă fac acum cu „valuta” și am încercat să o dreg. Le-am spus că părinții pot să certifice că e mărunțișul după ieșirile fratelui la concursuri și că pot să vadă la părinți premiile de la concursuri. – Cred că înțeleg: atunci ei și-au făcut socoteala că găsesc acolo ceva mai substanțial ca să vă bage la apă. – Probabil; dar părinții au fost amarnic șocați când am apărut cu trei tovarăși la ușă. – Cred. Săracii, sunt marcați, de demult. Să vadă acum blestemul și asupra copiilor! Au găsit măcar ceva mai interesant? – Nu. Mai slab ca la mine, pentru că părinții mi-au dat mie lucrurile mai de soi. – Și v-au lăsat în pace cu „Poftă bună”? – Nu, se complică. Cred că erau înciudați după patru ore și două percheziții fără „marfă”. Ne-au luat pe toți trei în două mașini de poliție și ne-au dus la circa din Luigi Cazzavillan ca să dăm declarații, fiecare în cameră separată de la subsol, cu alți tovarăși. Ca să le compare. – Urâtă treabă! Înseamnă că au planuri mari cu tine. – E rău, nu-i așa? [pauză] Asta i-a năruit pe părinți, să dea declarații despre copiii lor în catacombele miliției din Cazzavillan. Tata cunoștea beciurile alea din anii ’50. Era alb ca varul și nu mai zicea nimic, privea dus, în pușcăriile lui probabil. Mama, olteancă nervoasă, era în afect și perora că suntem oameni serioși, ei cu 30-40 de ani în câmpul muncii, că fiica nu știu ce mari minuni a făcut la facultate și la catedră, la fel și fiul din Germania, care și-a dat acolo doctoratul… Când am ajuns seara acasă, nemâncați, ni se înecaseră corăbiile. – Pe bună dreptate, ei știu mai multe ca tine, sunt fragilizați de antecedente și de vârstă. Și tu trebuie să-i ferești de porcăriile astea! – Tot mama, cu „cheresteaua ei solidă, oltenească”, cum se laudă ea, și-a revenit prima. A zis că ei și-au ratat viețile, că nu mai au ce sfaturi să-mi dea decât că eu trebuie să mă salvez din cloaca asta și că trebuie să plec la frate, ca să-mi duc viața acolo în libertate. Iar ei vor face tot ce vor putea ca să-l mobilizeze pe frate să mă scoată. A fost prima dată când ne-am pus problema plecării mele. [pauză] – Tot respectul pentru mama ta! Nu mulți părinți sunt dispuși să se despartă de copiii lor. [pauză] Și cum pot ei să te ajute acum? – Mama nu mai are decât un laitmotiv cu fratele la telefon, îi spune întruna ca o bandă stricată doar atât „salveaz-o pe sora ta că este într-o situație disperată aici.” – Să nu spună mai mult! Eventual să și plângă. – Asta e mai greu pentru mama, ea fiind o persoană dârză. [pauză] Dar în situația asta, de urmărire penală, nu am nicio șansă, nu-i așa? Poate nici măcar să mai predau la școală? – Stai, stai, stai, nu dispera! Situația e delicată, dar strategia este să ieși cât mai puțin jumulită. Să-ți închidă dosarul, că nu le ajung probele. [pauză] Ei te șantajează cu dosarul ca să lucrezi pentru ei în Vest. – Aberant! – Știi ce? Nu-i înfrunta, că îi întărâți ca pe lupi și te atacă și mai dur. Nu mai fi așa de deșteaptă! Fii proastă! Ei nu au nevoie de oameni slabi sau proști în Vest. Plângi când îți apar la ușă sau când te convoacă în Iorga 29 la pașapoarte. Fă crize de disperare și neputință. [pauză] Ți-e greu, nu? Nu-ți stă în fire autodisimularea? Dar îți va trebui în viață! Exersează-te de pe-acum. [pauză] Și dacă vrei să mai stăm de vorbă și să-ți mai dau un sfat, începe disimularea cu mine: nu mă cunoști, nu m-ai văzut niciodată. [pauză] Așa rămânem!

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.