Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Cel mai bun om” de Florika Waltère

23
florika waltere istorii bucuresti

logo rubrica stress & the citiesAnii ’60
– Ești un ratat, nimic nu duci la bun sfârșit! – Tu mă faci ratat? Care ai stat la răcoare? – Nu din vina mea, nenorocitule! Să nu dea Dumnezeu s-ajungi și tu acolo, de cât bați localurile fără căpătâi… – Ei m-au dat afară, și de la conservator și de la arte! Din cauza voastră! Din cauza lui frate-tu, că nu pot să-i spun „tată”! E smucit, zgârcit și acaparator, ca tot neamul vostru! – Nu huli, nătărăule, nu neamul ăsta te-a păscut prin universitățile tale de trei parale? Tot cu veleități te-mbeți! De ce nu urmezi ceva serios, o inginerie? Acolo te lasă să-nveți, că au și ei nevoie! – Să scoată ei din mine omul nou? – Ai putea măcar să te întreții singur. Să-ți ții o familie, să ai un dram de răspundere pe lumea asta… – Răspundere nu are decât sor-ta, Mătușa Mara, ea ne-a ținut pe toți. Ea e neamul, nu voi! – Noi ne-am ținut de treabă, păcătosule. Tu o sugi pe mătușă-ta ca o lipitoare, cu artele tale. Ea nu mai poate, a tras destul.   – Pe tine, unchiule, te-a târât cel mai greu! Bărba-su și-a pus cruce carierei ca să te achite pe tine… – Nu-mi ține tu mie socotelile. Ea știe de ce s-a zbătut să mă scoată de-acolo: eu am grijă de părinți și de familia mea. Tu numai la tine te gândești, n-ai niciun Dumnezeu în afară de tine! – Vezi-ți tu de copiii tăi! Să-i crești tu mai bine decât m-a crescut frate-tu pe mine. – Matu-Mara te-a crescut, netrebnicule, și acum îi frângi inima. De ea îmi pasă mie, că îi amărăști batrânețile. Nu de tine, că tu tot indolent rămâi, pe tine nu te-atinge nimic. – Mătușă-mea e singura cu doxă dintre voi toți! Ea m-a înțeles, cu muzica și cu grafica mea. Nu voi! Voi sunteți care mai de care mai țicniți! – ??? – Da, da, chiar și tu, cu pușcăriile tale, cu care te-ai procopsit tot din cauza neamului, din cauza ăluia fugit.  Cel puțin taică-meu v-a întrecut pe toți: face pe omul de știință. Stă acolo la Băneasa ca primitivul din Patagonia! Face mari descoperiri la coada vacii! [pauză] Lăsați-mă pe mine să-mi văd de viața mea, duc destul povara neamului!

– Ce-i cu tata, mamă? L-am rugat să mergem cu sania în Cișmigiu și m-a luat la trei cu placa lui că „Ce-mi trebuie distracții americane noaptea?” – E tare cătrănit, mamă dragă… a avut o ceartă pătimașă cu nepotul… Neamul și iar neamul îl doare pe el. Că nu-i neamul unit… El, care ar face orice pentru neam… – Și pentru noi, nu-i așa? Nu suntem tot din neam? – Ah, Doamne, cei apropiați îți fac cel mai rău! [pauză] Lasă-l să se liniștească. Mergeți mâine seară. Citește ceva.

– Îmi dai doi lei cincizeci, tată, ca să-mi iau alune? – Nu ți-ai luat și ieri tot de-alea? – Pe alea le-am mâncat ieri. – Nu trebuie să mănânci în fiecare zi alune americane. Stai mai bine aici cu mine și ajută-mă să primenesc florile. [pauză] – Bine, ce să fac? – Sapă ușurel în jurul crinilor și scoate buruienile. Uite-aici o săpăligă. – Ce frumos au crescut zorelele, tată, mai ales alea mari bleu din jurul ferestrelor.   – Vezi că le-a prins bine să le ajut cu sfori până la etaj. – E frumoasă casa noastră, cu flori în curte și la ferestre! De Florii e și mai frumoasă, când pui tu ramurile de salcie deasupra porții. – Vara e frumoasă, iarna e un frigider! Sunt frumoase camerele și ferestrele înalte, dar iarna înghit tone de lemne! – Dar când ați cumpărat casa tu și unchiul nu ați văzut că e friguroasă? – Îl aveam pe Gicu, băiat destoinic din sat, bun la toate. Stătea la noi și-l plăteam pentru lemne, pentru flori, pentru piață, sifoane… Cine se gândea atunci că se schimbă vremurile, că vine naționalizarea? – Hmmm, acum le faci tu pe toate… – Cineva trebuie să le facă și eu le fac pentru că voi sunteți mici… – Dar e frumos iarna când stau și citesc la gura sobei! Soba înaltă de la mine îmi place cel mai mult, cu capetele albastre de meduză pe plăci. – Teracota turcoaz, vrei să spui. Așa se construia înainte. [pauză] – Mie-mi pare rău că nu avem apă caldă mereu, ca la Tantinel… De ce nu ne punem și noi gaze ca la Tantinel? – Știu, știu c-ai vrea tu să te bălăcești într-una în cadă. [pauză] Nu putem să tragem gaze de la strada mare în casa statului. Sunt bani aruncați. [pauză] Oi mai putea eu vreo câțiva ani să fac focul în sobe… – E bine cum am curățat buruienile? Să mai fac ceva? – E foarte bine. M-ai ajutat cu spor! Du-te și te joacă pe stradă. Să vii la 8 acasă! – Nu-mi dai bani să-mi iau alune? – Ia ascultă! Alaltăieri ne-am suit în roata mare din Herăstrău, răsalaltăieri am fost în Cișmigiu, la păunii de la cetate și la vată de zahăr, săptămâna trecută am fost în Hipodrom și la cofetăria lui nea’ Spiru, mandatarul de pe Berzei. Unde iar v-ați certat ca chiorii pe amandina și cataiful celuilalt. [pauză] Vouă chiar vă trebuie zilnic distracții americane? –  Nu. Distracții nu chiar în fiecare zi, că ne mai jucăm și pe stradă. Dar de ce nu alune? Hai, tată, nu costă decât 2 lei 50. – Voi credeți că eu sunt fabrică de bani? – Păi, nu veniți tu și mama cu banii acasă?

Anii ’70
– Ne faci de ocară, fetițo! Potolește-te cu umblatul prin târg la miezul nopții! – Potolește-te tu cu predicile tale răsuflate din secolul trecut! [pauză] –  Cum vorbești cu mine? [pauză] – Cum primesc prima foaie de salarizare de la serviciu, mă mut într-un apartament cu chirie. – Nu ești în toate mințile… – Ești un fixist, dom’ne, umbli cu intransigențe morale de la țară, dinainte de război! – Tu să nu mai umbli noaptea brambura pe străzi și prin localuri… – Ce mă dăscălești atâta? Termină cu polologhia de la miezul nopții! Sau pune, dom’ne, odată punctul pe i. Mi-e somn… [pauză] Sau dă-mi măcar un sfat concret, aplicabil la ce-mi trebuie mie acum… – Să-ți bagi mințile-n cap și să stai cuminte pe-acasă!  O ții în distracții americane sâmbătă de sâmbătă. Revino-ți la normal! – De ce să nu mă extind la normal? Nu-i normal cum trăim noi, tată, nu te-ai gândit? – Ce vă lipsește acasă? Că ne dăm peste cap eu și mamă-ta să vă fie bine! – Tată, spune-mi mai bine cum îmi asigur eu un post pe măsura a cât învăț. Că toată săptămâna învăț… – Da’ sâmbătă și duminică umbli teleleu cu niște… veleitari detestabili! – Atunci spune-mi tu cum să-l deosebesc pe ăla valabil de pușlamale, cum îi taxezi tu pe prietenii mei, fără excepție… Ce ești așa de acrit și de pornit contra tuturor? – E lumea plină de pramatii, trebuie să te trezești și să te păzești… [pauză] – Da’ nu-i asta lumea mea! De unde știi tu că prietenii mei sunt așa? [pauză] Când ai vrea tu, rogu-te, să mă întâlnesc cu ei? La 20 sau la 40 de ani? – Dar nu noaptea… Nu respectați niciun… protocol. – Asta-mi place! Vrei să merg cu tine de mână la întâlnire? Ce-ar fi  protocolar după tine? Să se întâlească mai întâi familiile? Asta ți-ar conveni? Tempi passati, tată! [pauză] Hai lasă-mă, să mă culc, că am de-nvățat mâine. – Las-o, tată, la unu noaptea. Vorbești în deșert. Ea are-n cap gărgăunii ei. N-o să gândească ca noi. Hai la culcare, că mâine e zi de sărbătoare. N-o s-o începem învrăjbiți.

Peste un an
– Ce-i cu indivizii ăștia libidinoși care-ntreabă de tine? – Te-am prevenit, tată, că o să sune la anunțul pe care l-am dat pentru una sau două camere cu chirie. – Am crezut că e din nou o bazaconie de-a ta.   – De ce să crezi asta? Eu când vorbesc și fac. – În ce te bagi! Intri în cârdășie cu te miri ce lichele! –  Nu intru decât într-un contract de închiriere, pe care am să-l plătesc singură, din salariul meu. – Și de unde știi tu că ei nu vor mai mult de la tine? Că pe mine mă-ntreabă la telefon dacă ești tânără și frumoasă. – Fabulezi din nou, tată, cu obsesiile tale moralizatoare. Sigur că vor chirie pe ce dau în folosință. – Mă-ndoiesc. Bagă-ți mințile în cap! – Ah, refrenul ăsta îl aud de patru  ani! Toată facultatea a trebuit să-mi bag mințile-n cap că altfel mă ceartă tăticu’ acasă dacă nu sosesc sâmbătă înainte de miezul nopții. Nu crezi c-a sosit timpul să nu-ți mai dau raportul pe ore? Că tot nu primesc de la tine un vademecum compact cum să trec prin viață mai sigură pe mine. [pauză] Uite, fratele și-a luat lumea-n cap în Vest, fără să-ți mai ceară părerea. Și a ajuns departe… – Dragilor, stați așa, că și unul și altul aveți dreptate. Fiica mea, și tata are parțial dreptate. [pauză] Tată, eu știu mai multe de la studenții mei: tinerii de azi sunt mai evoluați, dar și mai responsabili decât eram noi înainte de război. Își poartă singuri de grijă. Dar și tu, scumpa mamii, trebuie să înțelegi că sunt oameni rău-intenționați care te caută la telefon. Am nimerit și eu vreo doi cu întrebări dubioase. Nu poți avea încredere în necunoscuți. – Sunteți naive amândouă! Ăștia sunt niște moși libidinoși. [pauză] – Uite ce e, tată: nouă ne-a plecat un copil în lumea largă și poate n-o să-l mai vedem niciodată acolo unde-a fugit. Eu nu vreau să mă cert iremediabil cu copilul care ne-a rămas alături. – Păi, nu vezi, mamă, că ea nu dă doi bani pe familia noastră? – Stai, dom’ne, binișor, iar faci din țânțar armăsar! Iar aperi mărețele tale principii perimate? Cine nu dă doi bani, tată? Într-o familie se-ascultă unul pe altul! – Dragilor, hai să stăm frumușel și să ne-ascultăm. [pauză] Tată, eu spun să avem încredere în fiica noastră, că știe ce vrea de la viață. Să o ajutăm să-și facă rostul ei cum vrea ea… – Ce spui, mamă, să o las să plece haihui de-acasă necăsătorită? – Nu pleacă haihui dacă o ajutăm noi să se mute într-un apartament aproape de noi. [pauză] Să îi dăm noi banii să-l aconteze! – În sfârșit, mamă, ai ajuns la soluția mea! Ratele le plătesc singură din salariu și din meditații.

Peste trei luni
– Îți place, tată? – N-am ce spune, ți-ai ales bine cetățuia. [pauză] Dar a și costat o groază de bani! – Nimic nu poate plăti priveliștea asta spre soare-răsare, cu Bucureștiul la picioare! Vezi în zare la stânga Casa Scânteii și Televiziunea? – Nu, nu le văd… – Stai să-ți aduc binoclul. [pauză] – Ăsta-i binoclul de la Matu-Mara? – Nu-i frumos? E din vermeil, pentru operă! Mi l-a adus la inaugurare. Lasă-mă să ți-l reglez. [pauză] – Le văd acum. – Vezi mai la dreapta Radiodifuziunea din fostul nostru cartier? – Da, da, da… Mie-mi place cum taie bulevardul orașul, ca într-un desen de urbanism pe tema perspectivei. – Și vezi la capătul lui imediat pe dreapta Spitalul Municipal și în spatele lui un pic din Intercontinental? – Da, da, le văd… și mai la dreapta Dealul Mitropoliei și Monumentul Eroilor din Parcul Carol… – Parcul Tineretului vrei să zici? – Așa-i zicea-nainte… [pauză] – Ce bine, tată, că nu se vede hăul cartierului muncitoresc, care se-ntinde-n spate, monstruos! – Stai, dragă, nu vorbi așa, poate te aude cineva. – Asta-i grozav aici, pot să strig ce poftesc, sunt doar eu pe terasa blocului. – Tocmai de-asta sunt îngrijorat. Fii atentă ce faci cu cheile. – Fii pe pace! Deja mă-nțeleg bine cu vecinii de la 11. [pauză] – Draga mea, văd că ești o castelană harnică: ți-ai decorat castelul cu gust și e curat ca lacrima. – Păi, nu ne-am spetit muncind amândoi la el? A! Am o veste grozavă, să-i spui și mamii: poimâine îmi montează telefonul! Pot să-mi programez mai bine lecțiile. –  Ești mare, fetițo, bravo! Da’ nu te obosești prea tare cu meditațiile? Nu vrei să te ajutăm și noi cu ratele? – Nu, nu, tată, e perfect așa.

Anii ’80
– Padre, dragule, mă dau banii de la meditații afar’ din casă! Pot în sfârșit să fac și eu un gest frumos de ziua ta și să-ți ofer ce-ți dorești tu. Ce-ai vrut să-ți cumperi și ai tot amânat… [pauză] – Păi, ce să-mi doresc? – Un cadou frumos de la mine. [pauză] Ceva ce-ți trebuie ție. Ce n-ai avut până acum, știu eu, un stilou elegant, cum are nea cutare, sau ceva ce s-a uzat, o curea de piele sau un fular fin. – Lasă-mă, dragă, cu luxurile: 1. Că am de toate și 2. Că nu am eu gusturi sofisticate ca nea cutare. Tu să ai ce-ți trebuie! – Eu am acum tot ce-mi trebuie, tată, de la voi și din banii mei. – Nu te grăbi să-i cheltui: banii când îi ai, când nu-i ai. Dacă n-ai meditații n-ai nici bani. Mai bine pune-i de-o parte ca să-ți iei tu ceva folositor mai încolo, când nu vom mai putea noi să te ajutăm.

Anii 2000
– Ce mult și-a dorit el copii și ce mult v-a iubit. Patru ar fi vrut să aibă! Dar prin ce-am trecut ca să vă creștem! – Mi-ai mai spus, mamă: în iarna cumplită din ’52–’53, n-ai avut lapte să-i dai să sugă lui fratello și cumpărați lapte praf la preț de speculă, pentru un kil cât salariul tău de profesoară… [pauză]   – Pe tine cel puțin te-a divinizat. – Iar hiperbolizezi… Da, m-a iubit foarte mult! Cel puțin în ultimii ani, după ce m-am mutat de la voi, dorința mea era poruncă pentru el. [pauză] – Când te-ai născut tu, mi-a trimis la maternitate o scrisoare emoționantă că este fericit cu noi trei și că a visat un cireș copt de bun augur. [pauză] Așa a fost. [pauză] El ți-a dat numele de floare. Își pusese asta în gând de când construise șoselele din Moldova și văzuse Ceahlăul plin de flori. [pauză] Îl dăduseră afară din nou, iar când își găsise serviciul ăsta, bineînțeles că tot pe drumuri îl trimiteau. [pauză] Zicea că tu vei fi floarea vieții noastre. [pauză] – Eu îmi aduc aminte câte prostii făceam cu el, cum se juca cu noi de parcă am fi fost de-o vârstă. – Era fericit să fie cu voi, tot timpul dacă s-ar fi putut, până când v-ați făcut mai mari… – Și mai răi. [pauză] Îl scoteam din pepeni câteodată… ca fratello atunci, cu cărțile. – Când i-a dat cărțile germane? – Când a pierdut la cărți de joc, la poker, și n-a mai avut bani. L-a lăsat pe neamțu’ cartoforul să-și aleagă din bibliotecă ce-a vrut. Neamțu’ deștept și-a ales enciclopedia germană. – Cel mai rău se supăra pe fratello la școală, când afla de chiulurile lui. [pauză] Neseriozitatea, iresponsabilitatea, necinstea, asta nu putea el să suporte… – Odată îmi promisese că megem la film sau la o „distracție americană”, cum zicea el. Nu știu ce a survenit, că a trebuit să se ducă după orele de birou în altă parte. [pauză] Cred că aveam zece ani. M-am supărat rău de tot. I-am făcut o scenă cu reproșuri, că „Mi-ai spus, mi-ai promis, cum să te mai cred data viitoare?” [pauză] A plecat tare amărât la treaba lui. – Aaa, în ruptul capului nu voia să te dezamăgească pe tine… – Am rămas cu un handicap, mamă, de la el: pentru mine o vorbă a părinților trebuie să se traducă în fapt. A oricui, din principiu: vorba = gând = faptă. Cuvântul dat, promisiunea, sunt sfinte. – Era un idealist, chiar și după viața lui plină de încercări. Un om minunat…

– Ce mai bătea tata drumurile cu noi, duminică de duminică, la unchiu’ la Băneasa. Ce ne mai haiduceam prin pomi și prin hambar! [pauză] Ție nu-ți plăcea, mamă, să mergi acolo… – Adu-ți aminte câte lecții făceam ca să plătesc meditațiile și excursiile voastre… și apoi, știi că nu-mi plăcea deloc de unchiul, prea era original: el cu gloaba lui, ca Don Quijote cu Rosinanta. – Nouă ne plăcea mult de unchiu’, era haios, era altfel. Circula cu iapa până la alimentara ca să-și ia pâine și ulei… Fratello o călărea și o strunea bine, se credea mușchetarul D’Artagnan. Erau filmele de capă și spadă în vogă. – N-ai venit tu odată bușită și speriată de acolo după prima lecție de călărie? Și tata l-a luat la zor pe fratello că n-a avut grijă de tine? – A fost prima și ultima lecție de călărie. 7-8 ani să fi avut. Ne-am dus acolo cu alți 2-3 copii de pe stradă, eram în vacanță. Eu mă țineam scai după fratello și voiam să călăresc și eu, ca-n filme. Cu chiu cu vai m-au pus copiii pe iapă. Ea m-o fi simțit că sunt chircită de frică și s-a scuturat de mine. M-am trezit trântită pe spate între picioarele ei și de spaimă să nu mă calce m-am răsucit urgent de acolo, chiar și cu respirația tăiată după căzătură. – Unchiul nu era acolo?   – Ba da, dar nu se ținea după noi. Se ocupa deja de descoperirea lui. – Straniu individ, opusul lui tata, nu ziceai că sunt frați. Când l-am cunoscut eu, umbla ca un troglodit în haine zdrențuite, scuzându-se că se „deghizează” așa din cauza securiștilor, pe care îi prostește cu: „Nu e domnul inginer acasă. Eu sunt argatul lui, mă îngrijesc de fermă și de animale.” – Ha-ha-ha, așa a scăpat el de colhoz, mamă! Dar așa umbla și când mergeam noi la el, înconjurat de târla lui de câini sălbăticiți, ca să-i intimideze pe musafirii nepoftiți. [pauză] – Băiețoasă ai mai fost și tu! Tot ce făcea frate-tu, hop și tu… – Ori îl plictiseam, ori mă iniția… Lecțiile de înot și de schi mi le-a dat tot după metoda lui blitz: aruncat în apă adâncă, respectiv la vale pe pârtie. Cu înotul s-a potrivit, că am dat din mâini și din picioare ca înecatul. El îmi dădea indicații de pe marginea bazinului: „Aplică ce ți-am arătat”. Dar la schi m-am burdușit rău cu contuzii până am ajuns la poalele Clăbucetului. [pauză] Știi, mamă, că perchezițiile dinainte de plecare au fost providențiale în Germania? – ??? – Am tradus legalizat procesele-verbale originale de la percheziții și le-am depus la dosarul de azil, ca dovezi de persecuție personală. Persecuțiile altor membri din familie nu îi interesau. Doar ale tale proprii contau. – Providențial a fost tata că s-a dus la poștă cu cărțile tale și cu actele tale răsfirate prin cărți și ți le-a trimis în Germania. După ce ți le trimisese cam pe toate, l-au prins și l-au luat la întrebări… L-au lăsat în pace, că el dădea semne de Alzheimer și li s-o fi făcut milă de el. I-au spus numai: „Vrei să te băgăm din nou la zdup?” Dar pe el nu-l mai interesa asta, el voia doar să-ți fie ție bine acolo unde ești. [pauză] Gurile rele vorbesc că s-a prăpădit de dorul tău, doar la doi ani după ce-ai plecat…

– Mi-l aduc aminte pe tatăl tău! Cum te-a adus el în Colentina la ziua mea din clasa a 9-a și a venit să te ia după trei ore. Eu eram distrus fiindcă voiam să dansez cu tine! De-abia mâncasem și dansasem niște shake-uri la grămadă. Alea sentimentale de-abia acum urmau… Tata m-a simțit și și-a amintit cum a fost coleg cu tatăl tău la politehnică, înainte de război. L-a convins să stea la taclale în camera de alături… – Era tare tulburat tata atunci de două chestii: una mai amplă, politică, ce-i dădea convingerile peste cap… – Ce? ’68-ul cu gloria lui Ceaușescu după primăvara pragheză? – Da, ’68-ul. Eram cu vreo trei ani mai târziu, însă tata nu putea să-și revină după șocul cu răsturnarea lui De Gaulle, zicea el „de către studenții descreierați de la Sorbona, manipulați de Kremlin… de când au început să se ducă de râpă tradițiile și valorile occidentale.” – Și ce chestie îl mai tulbura? Care era a doua? – Aaa, a doua era pericolul din casă pentru morala mea… –  ??? – Veghea ca un cerber să nu mă iau și eu după „dezmățul” lui fratello. – Asta-i ultima chestie pe care mi-o imaginez! Dezmăț la voi acasă sub ochii părinților! – Ei bine, tata l-a văzut cu ochii lui! – Nu ne ține pe jar! Cine-s protagoniștii? – Fratello, când și-a serbat ziua lui împreună cu colegii. El era într-a 12-a și eram și eu pe-acolo. [pauză] Pe la 10 seara intră tata val-vârtej în camera de petrecere. Și de ce dă? [pauză] –  Suspans! – Dă de întuneric și de fum. Aprinde lumina și ce vede? Fete despletite alungite în pupături focoase pe canapea… toți fumau ca șerpii, eu înghițeam doar fumul lor. Fără comentarii tata deschide geamurile și îi trimite pe toți scurt acasă, spre neputința fratelui. Asta e ca o scuză tardivă acum din partea mea, de ce nu v-am invitat la petreceri la mine acasă. – Ha-ha-ha, ce-mi spui tu, colega! Păi scena asta ne-ai servit-o tu cu prietena ta, aceea lungană din Montréal, când ați venit cu iubiții voștri în Cotroceni la ziua mea dintr-a 12-a. Eu încă eram cumințică. Voi vă pupați cu sărutări ude pe canapele și fotolii. Ce mai, Sodoma și Gomora, cât pe ce să turbeze taică-miu, când a intrat inopinat. [pauză] – Ce inofensivi eram…

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.