Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Cornelia, mama Gracchilor” de Florika Waltère

61
florika waltere stress & the cities

logo rubrica stress & the cities– Ce mare de flori! Inundă toată capela. – Au restaurat pictura pur canonic aici înăuntru. – Au avut un artist bun: a pictat fresca în multe griuri, și totuși senină. – Nu m-așteptam să venim atâtea. – Eu mă așteptam: ea ne-a adunat pe toate din ’90 încoace, cu discursurile ei optimiste și pasionate de Eminescu. [pauză] – S-a stins și cea mai tânără profesoară de la ultimul bacalaureat din ’48 al institutului nostru de pe Pitar Moș… [pauză] – Bine că au închis sicriul ca să o păstrăm în memorie așa înflăcărată cum ne vorbea. Ne privește dintre flori doar nelipsita ei pălărie. [pauză] – Inspirată fata asta tânără care o omagiază, desigur una dintre ultimele ei eleve, dinainte să o ia copiii la ei. – Ce-i cu Nely de n-a venit din Bavaria? Pariziencele și cele din nordul Germaniei sunt aici… și bucureștencele. – Nely e rău bolnavă de inimă și s-a mutat la fiica ei la Ulm. Dar i-a trimis crinii, ca de obicei. – Superbă coroană i-a trimis, înmiresmează toată capela. Și o adoarme pe ultimul drum.

Cu 50 de ani înainte
– Tu vorbești cu bunica ta cu „dumneavoastră”? – Daaa, de ce? – Păi, e bunica ta. Nu ești la școală, cu tovarășa… – Și lui bunicu’ îi spuneam la fel. – De ce? – Nu știu, Mișa. Toată lumea de la ei din oraș îi spunea așa. Era directorul școlii. – Dar mama ta cum îi spune la bunica ta? – Îi spune ”tu”.  – Dar e bună bunica ta… ne dă prăjituri, ne dă bani de cinema, ne lasă să ne jucăm pe stradă, e de-a noastră…  – Știu eu, Mișa? Să-i spun „tu”? Să vedem ce zice.

– Mierea mamii, adormi ușor, fetița mea. – Tu nu te culci? – Mai am de corectat niște caiete. – Mamă, spune-mi ceva frumos de noapte bună… – Ce vrei să-ți spun? „Călin, de treci codrii de aramă de departe vezi albind” sau Scrisoarea a treia” cu Mircea și Baiazid sau Luceafărul? – Spune-mi „Mama lui Ștefan cel Mare”. [Bolintineanu] – Bine, mierico, îți spun și somn ușor… „Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel…”

– Mergem la ștrand? – Unde, Mișa? – Aici aproape, la Baia Grivița. – Te lasă mama ta? – Mă lasă. Dar nu-mi dă bani. Zice că mi-a dat ieri. – Eu n-am cui să-i cer. Maia s-a dus la Tantinel luna asta, că e mama acasă, în vacanță. – Păi, nu poți să-i ceri lu’ mama ta? – E la lecții și nu-i place să o deranjez. – Dar vouă cine vă face de mâncare? – Anișoara și maia, dar acum sunt plecate. Cred că tata, când vine. – Atunci ce facem azi? Vii la mine la televizor? – Așteaptă puțin, Mișa, mă duc să văd ce zice mama… – Mamă, poți să-mi dai bani să mă duc la Baia Grivița?  – Ți-am zis să nu mă deranjezi de la lecții. Uite aici trei lei. Când vii?  – La 4, dar merge și Mișa cu mine, îmi trebuie șase lei. – Ia din vasul ăla mare de cristal. Mai bine te duci cu Mișa la înot decât să stai la ea la televizor. Să fii aici înainte să vină tata.

– Soro, la cât muncești tu cu examenele și cu meditațiile, ați putea să faceți și voi un voiaj frumos, cum am făcut eu cu soțul în Franța sau cum a făcut sora noastră în Spania… – Tantinel, draga mea, nu putem să lăsăm copiii singuri acasă. – Ei, asta-i, dar nu aveți pe mama și pe Ani la ei? – Și cine le face cumpărăturile și merge cu ei la doctor dacă e ceva? – Hai că exagerați cu grija pentru ei, pot și ei să facă ceva prin casă acum, că sunt mărișori… – Când luăm concediu trebuie să mergem cu ei. Eu îi iau la munte, unde fac și tratament și tatăl se duce cu ei la mare, unde mie nu-mi priește. Poate mai târziu, când o să plece ei singuri prin excursii. – Nu se știe cât va mai ține dezghețul acesta politic la noi, de ne lasă să ieșim în străinătate, așa, odată la câțiva ani… – Să sperăm că vor avea o viață mai împlinită copiii noștri. Costă și mulți bani toate lucrurile și toate studiile de care au ei nevoie. – Copiii-n sus, copiii-n jos, vă învârtiți numai în jurul copiilor. Lumea e frumoasă și viața e scurtă, ascultă-mă, mai ieșiți și voi, ca să avem ce vederi să schimbăm, din Europa măcar. – Tu nu ai copii, nu știi ce-i aia, voi vă luați casă, mașină, umblați prin lume. Tu ești ca patriciana de la Roma, care a venit în vizită la Cornelia, mama Gracchilor, și i-a arătat bijuteriile. Iar Cornelia și-a chemat copiii și i-a răspuns patricienei: „Aceștia sunt bijuteriile mele”. [pauză]  – Soro, dragă, tu trăiești din plin pentru ei, dar și în plină literatură… Să dea Dumnezeu să ajungă și ei ca Gracchii: eu voi fi prima alături de tine să mă bucur de copiii tăi.

– Mamă, am o idee colosală cum pot să ajung la campionatul de la Warnemünde. – Fiule, tu mereu ai idei strălucite și costisitoare. – Cred că te înțelegi mai bine cu tata pe o temă germană, că el știe bine limba. – Hai, mamă, aici e vorba de bani. – Nu ți-am dat bani astă primăvară și ți-ai luat barca pneumatică? Dar nu am văzut până acum niciun pește prins de tine pe masa familiei. – Mamă, știu că îți sunt dator cu o demonstrație și cu o despăgubire pentru că te-am luat asociată pe barcă. – Tot aștept să văd cum te achiți. – Dar tu nu ai timp ca să mă vezi în acțiune. Ți-am spus că mă pregătesc pe lacul Mogoșoaia pentru oceanografie, ca Jacques-Yves Cousteau cu batiscaful în ocean. – Bine, vin să te văd mâine după ora 4 când ies de la cursuri. – Gata, mamă, te iau la ora 4 de la intrarea dinspre lac, nu la cea de la palat care e mai departe. – Nu pot chiar la 4. Iau un taxi și vin acolo la 4.30. – Și dacă îți va place, te asociezi și la catargul de aluminiu pentru iolă? Ca să am șanse mai mari să câștig concursul de yachting de la Constanța și să mă calific pentru Warnemünde… – Eu tot investesc în acțiunile tale și nu am încă niciun beneficiu… – Vine, mamă, vine, te asigur.

– Mamă, am găsit niște cărți foarte frumoase la Librăria Caragiale. – Mierea mamii, sunt doar frumoase sau sunt și bune? – Sunt și albume frumoase cu pictori, dar și viața lui Michelangelo, o carte groasă, Agonie și extaz se cheamă. Îmi dai bani să le cumpăr? – Te-ai uitat unde mai au loc în bibliotecă? – Dacă nu mai au loc, atunci dau albumele de 8 Martie la profesoare, dar mai întâi mă uit eu prin ele. – Cât costă? – 120 de lei. – Știi că nu sunt bani puțini. – Da, dar or să-ți placă și ție, mamă. – Știi cum facem data viitoare când găsești cărți bune? – ??? – Le cumperi tu din banii tăi de buzunar și dacă sunt bune eu ți le decontez integral. – Grozav.

– Fiule, tu nu mai ai niciun bun-simț cu părinții tăi. Cum poți să ne scoli la miezul nopții?– Mămica mea, scumpa mea, iartă-mă, sunt mort de oboseală, vin direct de la laborator. Am luat taxiul și n-am bani să-l plătesc. Te rooog… – Ia de-acolo din vasul mare de cristal și vorbim noi mâine… [a doua zi] – E neomenos, e chiar nemilos cum te porți cu noi, fiule. Cât să te mai ducem în spinare? Până ți-ai terminat și specializarea, înțeleg. Acum lucrezi de trei ani, umbli haihui și tot noi, pensionari, îți dăm bani de taxi la miezul nopții. – Ai dreptate, mămica mea, dar știu că tu mă înțelegi: uite, mi s-a publicat un articol în ”The Lancet”, cea mai bine cotată revistă de medicină din America și am șanse să fiu invitat la un congres în Canada… – Dragul meu, e foarte lăudabil că ești pasionat de cercetarea ta, dar gândește-te și la partea umană, la familia ta. Noi nu suntem sclavii tăi. – Mamă, vă datorez totul vouă. – Cunosc vorbele tale mărețe. Îți datorezi ție, să îți faci tu viața ta, independent de noi. – Nu, ție îți datorez toată pasiunea mea pentru cercetare, că tu mi-ai deschis calea. Uite, în semn de recunoștință îți dau fotografia mea de pașaport și scriu pe ea purul adevăr: „Datorez totul mamei mele.”

                                                                                                                      Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.