– Sunt doi ani de la Sopot… Parcă a fost luna trecută. Ești bine, iubito? – Am supraviețuit. [pauză] Formidabil, ești vaccinat! Ura, pot să te îmbrățișez! Vino să te sărut! Te previn, DiDi, eu nu m-am vaccinat, n-am decât testul… – E bine, iubito, suntem bine! Stai aici la mine! [pauză] Firul de păr e la locul lui… Ăla pe care l-ai depistat tu pe clavicula mea. Verifică! [pauză] Ce s-a întâmplat cu tine? Simțeam că te pierd. [pauză] – Am crezut că s-a terminat. – Cum adică „s-a terminat”? Ce s-a terminat? M-am terminat eu? Noi ne-am terminat? Ce vrei să spui? [pauză] – Credeam că s-a terminat, că nu ne mai vedem. – Nu ți-am scris? – Și eu ți-am răspuns, de zilele noastre, protocolar, dar… impalpabil. – Nu am inventat aniversări de-ale noastre, pentru tine, iubito? – Nu-i din cauza ta, DiDi, tu ai rămas viu și nu te-ai clintit din locul tău… însă ai fost de neatins. Eu m-am clătinat, din cauza nebuniei generale… – Ah, iar și iar! Ce mă fac cu tine? De ce ți-a fost frică? [pauză] De ce ți-e frică? Cum poți să crezi că în doi ani dispare hocus-pocus ce am iubit și am clădit în 20! Nu poți, iubito! [pauză] E ceva șubred la tine… – E totul bine, DiDi, tu nu ești șubred și mai ești și vaccinat pe deasupra! Lasă-mă să mă cuibăresc la clavicula mea și să prind forțe. Tu mă repari, mă remontezi, acum mă și… imunizezi! Pentru două-trei luni. [pauză] – N-am trecut noi, iubito, peste primejdii serioase? Depinde de noi să le depășim! – Urgia asta nu mai depinde de noi, DiDi, asta ne-a venit la pachet din dictatura voastră infamă, noi n-avem niciun control asupra lor, asupra noastră… Ei ne controlează. Ești înregistrat, DiDi, te recepționează? Mă înregistrează și pe mine? Ți-au dat note bune? Ei știu unde ești acum? Îți pierzi avantajele și libertățile dacă nu ești cuminte? – Șșșșt, iubito, nu ajung ei și în Hong Kong cu controlul… – Nu mai durează mult… Eu cred că au ajuns și nu știi tu. Dictatura e mai teribilă ca pandemia. – Noi doi scăpăm, iubito. Trecem dincolo înainte să ne prindă. Până atunci stai aici, mai aproape. Nu mai vorbi. [pauză] Într-un fel, partidul unic civilizează China. Nu mă refer la orașele mari și la cele de pe coastă, ci la China din adâncul continentului. Nu poți să-ți închipui ce înapoiere era acolo, mai este încă… Nu poți să transmuți un miliard de oameni din comuna primitivă în civilizația tehnologică fără măsuri radicale. [pauză] În fond, față de gulagul sovietic și de revoluția culturală a lui Mao, monitorizarea actuală e mai puțin… atroce, e tehnică. Și civilizează niște primitivi… – God, DiDi, cu forța! Îmi faci mie pledoaria partidului unic? – Nu, nu, iubito. Dar fiecare epocă are mijloacele ei… Voi nu vă mândriți că Vlad Țepeș a stârpit crima și hoția? Cu ce metode? Cele potrivite vremii. [pauză] Nu m-ai legitimat tu, iubito, la primul nostru rendez-vous? Mă temeam că dacă nu-ți pun pașaportul pe masă, nu mai faci următorul pas. Fiecare cu metodele lui… – N-ai uitat asta, DiDi, dar poate m-ai iertat… – N-aș găsi ce să-ți iert, doar pentru neîncredere nu meriți să te iert.
– La Sopot, când ne-am plimbat pe plajă, îmi înghețaseră mâinile în mănușile îmblănite… – Ți le-am băgat pe rând la mine în buzunar… – Cu o mână în buzunarul tău, DiDi, mergeam pe plajă către soare, cu ochii închiși. Sub pleoape îmi jucau în ochi și în minte pânze de lumină aurie irizată rozaceu. La tine în buzunar era cald… – Uite pânzele aici pe pat, iubito, sunt calde și… albe! – Eu tot aurii le văd… Era un ger de înghețase apa la mal, dar tot era lume, rarefiată. Îi adusese fascinația luminii, reflectată în arteziene orbitoare de gheața mării și de nisipul auriu. Am luat-o înapoi spre dig pe aleile din pădurice, fără niciun om. Mă credeam în filmul de demult, Pădurea de mesteceni cu un Daniel Olbrychski renăscut la viață printre trunchiuri albe și natură foșnitoare… – Când am dat de dulapul lui Roman Polanski? – Tulburător, nu-i așa, DiDi? Mă imaginam în filmul unui regizor celebru, Wajda, un film ca un strigăt de viață plenară în pragul morții, iar în stop-cadrul lui dăm de dulapul ăluilalt, Polanski. Era ca dulapul bunicii, cu oglindă ovală, dar mare cât un dressing american. – Instalație de artă modernă, nu? O fi avut și el povestea lui poloneză… – Apoi pe digul alb, DiDi, prins în gheață, sub soarele strălucitor, la –20°, mai bătea și vântul… Ce bine am mâncat în restaurantul-vapor, alb, albastru și cald, din capătul digului! – Da, vodcă, borș fierbinte și chifle crocante. – Ți-o fi foame, DiDi? – Da, de tine. Din nou. Miroși a chifle calde. „Te iau în brațe mult.” [pauză] „Impalpabil”, ai zis? Uite, te palpez pentru doi ani din urmă.
– Mă consolasem că la Sopot a fost ultimul nostru rendez-vous înviorător, voluptuos, valoros cât o avere de care nu poți fi deposedat. – Stai liniștită, nu mai vorbi! Nimic să nu strici cu vorbele, oricât de frumos le-ai potrivi. Ne avem pe noi… avem încrederea în noi doi. [pauză] Când ai fost tu, iubito, în studenție la Sopot era altfel? – Ah, DiDi, eu eram cu totul altfel! – Îmi spuneai că ai fost la discotecă, te-ai distrat… – Ah, eram așa de depeizată… Era prima mea ieșire în străinătate, zece zile în Polonia. Mă simțeam tare mică și neînsemnată. – Polonezii tineri vorbeau și atunci engleza, nu? – Mi se părea că erau emancipați, occidentalizați, relaxați, într-un cuvânt, moderni… Mai ales fetele. Erau super cochete. Mult mai bine îmbrăcate decât moda pe care o vedeai în vitrinele lor. [pauză] Am intrat în Varșovia la toaleta din gara centrală. Am crezut că am nimerit într-un salon de coafură și cosmetică: la lungi mese cu oglinzi domnișoarele se fardau și se coafau cu föhnul. – Aha, interesant. Mie acum mi se par româncele mai emancipate și mai cochete decât polonezele… – Acum…
– E senzațională fereastra panoramică semicirculară! E cât tot peretele! Ai văzut-o la rezervare, DiDi? – De-asta am ales aici, deși cartierul nu-i tocmai select. – De ce nu? Are șarmul lui de secol 20! Ne ajunge o fereastră futuristă! – Uite, iubito, poți să tragi perdelele cu telecomanda. – Wow! Aici rămânem astă seară! [pauză] Nu poți să pui muzică pe laptopul tău? – Ce preferi? – Unde te duce pe tine sufletul, DiDi, e bine! – Sting e bine? [muzică] – E superb aici, DiDi… cu tine! Și de afară, ce lumină vine! Acoperișurile de jos sunt în umbră, iar noi am rămas uitați aici, pe scena deschisă, să ne scăldăm în chihlimbarul serii… – Nu vrei să dansezi, iubito? – Așa, în picioarele goale și în cămașa de noapte? – You are the silk fairy of the night! [Ești zâna de mătase a nopții]. – Nu dansezi cu mine? – Nu, iubito, eu am cântat atunci, prima dată. Dansează tu, în ultima lumină! Eu mă uit la tine.
– La ce te gândești, iubito? – Hmm, e prima dată că-mi pui întrebarea asta… – Iartă-mă! Știu, știu, „die Gedanken sind frei” [gândurile sunt libere], o spunea Schiller, mi-o retrag dacă te… încurcă! – Nu, nu mă-ncurcă, DiDi… dar n-o spunea Schiller, deși versul e în spiritul lui romantic. E dintr-un cântec vechi german foarte îndrăgit… Hmm, până acum aveam oroare de întrebarea asta, parcă irumpea cineva cu forța în sufletul meu… – Ar fi ultimul lucru, iubito, să-ncerc să te forțez, cât de infim. Nu-mi mai spune! [pauză] – Nu mă gândesc nicăieri. – Ești din nou în Nirvana? – Într-un fel, da: sunt aici, cu tine. Mă atingi cu suflarea ta și floarea din sufletul meu se deschide sub soare și sub rouă. [pauză] Mă gândesc cum să păstrăm florile noastre… – Gândește-te mai departe… Sau nu te mai gândi, doar fii, pur și simplu. Respiră aici lângă mine. [pauză] Încep să-nțeleg. – Ce-nțelegi, DiDi? – Acum vrei tu să știi! – Nu te mai întreb, nu e important. [pauză] – Înțeleg, iubito, de ce…nu-mi ceri niciodată nimic. – Ar fi o greșeală: cu cât nu cer, cu-atât îmi dai mai mult… Într-un fel îți cer, tacit.
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
