– Am avut o doctoriță tare pricepută la copii, care trata și mamele. Fetițele mele erau ambele la grădiniță și eu eram în divorț; tot ce m-a sfătuit femeia aceea a fost aur curat. Nu era româncă de-a ta? – Ba da. Dar tu ca mare antrenoare, cu relații în lumea medicală de aici, te-ai dus la o româncă? – Dacă avea renume de doctoriță bună… – Și eu am fost la ea cu copilul, de care se îngrijau mama și tanti, eu fiind toată ziua la serviciu. Îmi aduc aminte de o vorbă memorabilă de-a ei de la prima întâlnire. – Era mereu pe fază, cu mult umor și cu încurajări. Avea o deviză cu totul neobișnuită pentru un doctor de aici: „Nu-i nevoie să veniți cu fetițele la mine dacă au temperatură sub 39 de grade. Tratați-le cu leacuri casnice”. Pe tine cu ce te-a blagoslovit? – Cu sfaturi de viață, de la prima vedere: deci vin pe fugă de la birou la ultima ei oră. Îmi dau întâlnire la ea la cabinet cu mama, tanti și copilul, ca să știe ele unde să-l aducă dacă au o urgență și eu sunt la job. Toate trei cucoanele o așteptăm pe d-na dr. într-o cameră de consultație, cu copilul semidezbrăcat între noi. Ea când intră ne fotografiază pe toți patru și întreabă cine-i mama, răspunzătoarea copilului. Mă prezint și ea îmi spune cu un zâmbet larg și cu mare compătimire: „Săraca nora dvs., ce va fi pe ea cu trei soacre!”
– E interesant că sunteți mai multe fete decât bărbați în club, la o disciplină… forțoasă! – Nu știi tu, asta este de dată recentă. – Cum de dată recentă, că eu sunt la voi de cinci ani și parcă nici înainte nu erau mai mulți băieți… – Draga noastră, clubul are 100 de ani, bunicii noștri l-au fondat și l-au dotat și ne-au învățat și pe noi să tragem la vâsle. – Numai bunicii, fără bunicuțe? – Ha-ha-ha, bunicuțele la canotaj! Nici mamele noastre nu vâsleau. – Noi vom fi primele bunicuțe canotoare. Sporturile în general și sporturile de apă în special erau înainte doar pentru bărbați. – Până când? [pauză] – Bună întrebare. Până când? – Cred că momentul nostru psihologic a fost în ’86, când am câștigat noi fetele cupa națională. Îți dai tu seama? Clubul nostru particular de provincie, privat, nesubvenționat, a luat cupa națională! – A fost un delir în tot cartierul, cu petreceri de trei zile. – Ne-au purtat pe străzi pe noi, fetele din echipă, în carele alegorice pe care le scoatem doar în februarie la carnaval. – Frumos! Patriotismul vostru local e proverbial. Dar la urma urmelor era meritul bunicilor și al părinților, că ei v-au antrenat. – Culmea, ei i-au antrenat cu precădere pe băieți. Noi luam bărcile când nu aveau băieții chef să se antreneze. – Norocul nostru a fost că ei nu prea aveau chef. – Ei aveau alte priorități, cu fumatul, cu petrecerile, cu acostamentele… Apăruseră și cu droguri… [pauză] – Nu tot pe voi vă acostau? – Ha-ha-ha! – Sigur, și cu succes: Hansi pe mine și Willi pe tine. – Sigur, și ne-am căsătorit hocus-pocus, că erau copiii pe drum. – Ce stress a fost pe părinții noștri atunci cu nunțile, ce vrei? – Localitate catolică de 1000 de ani, de la Otto cel Mare! – Și n-au trecut bine cinci-șase ani și eram divorțate amândouă. – Nu-i bai, avem copii minunați, oameni aproape aranjați acum. Sunt și ei în club, ca și părinții și bunicii noștri. – Dar soții voștri erau de la club, nu? Și ei unde sunt acum? – Păi, ei au fost la club mai mult pentru petreceri… n-aveau stofă deasă. Au plecat care încotro și bine-au făcut. [pauză] Ce simetrie pe noi două… – Dar n-au fost numai Hansi și Willi așa, adu-ți aminte de cutare și cutare… – Da, da, au făcut zarvă pe-aici, după care s-au dus aiurea… – Să facă zarvă și-n altă parte… – Ce ne mai pasă de ei? [pauză] – De atunci ați rămas voi cu puțini băieți la club? – Ah, nu, țineau tații noștri toate treburile în mâna lor. Cei din generația lui Bernd. – Erau foarte stricți cu noi, adică nici nu existam ca sportive. Noi trebuia să facem bucatele și prăjiturile pentru regate și să-i servim pe ei. – Când am inaugurat baza nouă, noi frecam la oale în bucătărie și ei erau în sala mare cu oaspeții. – Atunci a fost virajul: că noi aveam titlul de campioane și oaspeții au întrebat unde sunt campioanele și bărbații au trebuit să ne aducă de la bucătărie și să ne așeze și pe noi la masă cu ei… [pauză] – Când a fost asta? [pauză] – În ’88. [pauză] – Iar acum vă lasă doar pe voi să conduceți clubul… – Cum să nu? Acum că s-a complicat birocrația peste tot, ei vin doar pe apă, nu și la birou. – Bine că avem fete destoinice care fac treabă bună! Nu-i așa? Nu vrei să pui și tu umărul la treburile administrative? – N-aș vrea să mă ia în furci președinta noastră atotștiutoare. – Aaa, are ea limba mai ascuțită, dar cu noi e de comitet… – Mai scapă ea ironii cu noi, dar este atotștiutoare. Trebuie să ținem cont de câte belele ne-a scăpat cu contractele, cu asigurările, cu creditele și impozitele… De-asta nu mai vor bărbații să se înhame. Clubul a făcut multe economii cu doamna președintă. – Are formația solidă de acasă: tatăl ei a fost șeful pompierilor locali, a avansat apoi ca inspector. De aici pensia mare, casa mare, pogonul de grădină… – El a fost în club mult și bine președinte. E în regulă acum să ne poarte ea de grijă, nouă, bărcilor și evenimentelor.
– De 10 ani sunt educatoare la grădinița bisericii catolice, asta de pe mal. – E excelentă, fiică-mea venea cu mare bucurie la grădinița voastră. Mai este Anita directoare? – Nu, a ieșit la pensie. Sunt eu acum. – Și merg lucrurile la fel de frumos, inclusiv cu sărbătorile catolice tradiționale? – Asta devine din ce în ce mai greu de păstrat, pentru că trebuie să argumentezi la vicariat câți copii sunt religioși… – Aveți procente bune? – Încă mai merge. Avem 70%. – S-a schimbat mult, într-adevăr de când venea fiică-mea la voi. Dar tot stați bine, pentru că la grădinița din centru 96% sunt copii din familii imigrante. – Cred că nu m-ai înțeles: la noi sunt 70% localnici germani, dar în scădere vertiginoasă.
– Dar nu ne aduc odată mâncarea? Că ne e foame și nouă după trei ore de vâslit! – Nu se poate, așteptăm de-o oră și jumătate. – S-au orientat ei, bavarezii, că noi ne simțim bine la vorbă lungă și că pot să-i servească mai întâi pe clienții lor obișnuiți. – Lasă că e un lux să poți mânca bucate calde și delicioase la 4 după-masa. Înainte de epidemie nu mai pupai bucătărie caldă după ora 13.30. Acum se omoară să servească și pe ultimul cliențel.
– Mai stăm mult ancorați până deschid ăștia ecluza? [pauză] – Ce nostimi sunt turcaleții ăia mititei de sus de pe mal. Cei trei pe care îi ține bunica la fusta ei. – Hei, voi băieți, câți ani aveți? – Eu am 7 ani și frații mei au 5 și 3 ani. – Voi cei mari mergeți amândoi la școală? – Eu merg la școală. – Eu la grădiniță. – Pe ăștia doi mari îi duc la fotbal. – Ah, da? – Da, da, am fost și azi. – Și ați câștigat? – Da, noi i-am bătut cu 8 la 2. – Dar pe noi ne-au bătut cu 5 la 0. – Peste doi ani o să-i bateți și voi… – Dar cresc și ei. – Trebuie să vă antrenați mai des. – Lăsați că și-așa îmi pierd prea mult timp cu ei, să-i duc și să-i aduc de la antrenamente diferite, după vârstă. – Dar mama și tatăl lor ce fac? – Ei lucrează amândoi. – Uite că se deschide ecluza! Ziua bună, măi băieți, și succes la școală și la fotbal. [pauză] Vorbește pasabil germana bătrâna. – Nici nu cred că e așa de bătrână, vreo 50 să aibă, dar ele se îngrașă… Și cu basmaua aia pe cap… – Nu i-a fost ușor să vină din Anatolia și să-și schimbe aici toată viața… – Și mai ales limba! – Eu am venit aici de la 200 de km, de la Stuttgart, și tare greu mi-a fost cu intonația locală… și până mi-am găsit prieteni… și până v-am găsit pe voi la club. [pauză] – Și de ce mă rog ați venit „la țară” în cartierul nostru somnolent și nu v-ați dus la clubul de rezonanță „Walkyria” din centru, de la poalele cartierului vostru de lux? Mai faceți și o jumătate de oră cu mașina până la noi. – Ba ne-am dus mai întâi la ei. Dar sunt o tagmă de fuduli și de aroganți cei de-acolo. Se dau toți mari manageri de bănci. Crezi că fiecare e multiplu campion de canotaj. Și se-nțeapă verbal întruna.
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
